BluePink XHost |
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink. |
Prof. C. Giurgincu urmaşul lui Iancu Cârpanu
ULTIMII SOLDAŢI
AI NEAMULUI ROMÂNESC
Note de călătorie (1)
Care-i rostul în România
neo-vasală de astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai
cărei soldaţi cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române
Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie
„dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau
la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei? Cât
patriotism mai există acum în pieptul soldatului român după ce Armata
Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării
Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari
pusă în slujba familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa
şi a Naţiunilor Unite dându-şi jertfa de sânge prin munţii…
Afganistanului? Am trecut în această toamnă Carpaţii, spre
depresiunea Almăjului, cu scopul precis de a sta de vorbă despre
patriotismul neamului românesc cu Constantin Giurgincă, fost profesor al
Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza.
Profesorul de limba română Giurgincă
locuieşte acum la Petnic, sat brăzdat de râul Craiova, o apă
liniştită ce şerpuieşte prin depresiunea dintre Munţii
Semenicului şi Munţii Amăjului. Dar pe cât de liniştit fu
râul de-a lungul mileniilor, pe atât de zbuciumată fu viaţa
locuitorilor acestei zone numită Craina Bănăţeană,
craina însemnând „margine de ţară”. Unii zic c-ar fi fost aici
marginea Banatului, alţii merg în istorie vorbind de marginea
Voievodatului lui Litovoi, alţii se întind şi mai mult în negura
vremii zicând că aici se întâlneau teritoriile dacilor, geţilor
şi ilirilor după ce romanii se retrăseseră la sud de
Dunăre în Dacia Aureliană, la presiunea celţilor şi
vizigoţilor.
Adevărul este că
întotdeauna aici a fost zonă de graniţă, Regimentul de
graniţă româno-bănăţean nr. 13 cu sediul în
Caransebeş înfiinţându-se încă din anul 1767. În anul 1769 el se
numea Regimentul de graniţă nr. 72; în anul 1775, Regimentul de
infanterie de graniţă romano-ilir; în anul 1798, Regimentul de
graniţă valaho-ilir nr. 13; în anul 1838, Regimentul de
graniţă valaho-bănăţean nr. 13 iar în anul 1849,
Regimentul de graniţă româno-bănăţean nr. 13. Cât
priveşte Petnic, aici staţiona Compania 4 cu sediul la Petnic şi
cuprinzând aşezările Petnic, Iablaniţa, Lapuşnicel,
Globucraiovei, Mehadica, Pîrvova şi Şumiţa.
Nu-i de mirare atunci că aici
s-a păstrat un puternic simţământ patriotic de păstrare a
identităţii proprii după ce imperiile austriac şi otoman,
în permanent conflict, trecuseră satele băştinaşilor prin
foc şi sabie. În anul 1695, grozăvia pârjolirii satelor din zona
fostului drum roman ce trecea prin Mahadia şi Domaşnea a mişcat
până şi pe turcul Mustafa al II-lea care a întrebat "a cui este
această nelegiuire?”. Când i s-a spus "că acestea sunt faptele
lui Tokoly" sultanul aprins de mânie a poruncit sa i se aducă la
Constantinopol "capul acestui duşman al lui Dumnezeu şi al
neamului omenesc"[1].
Cu toate acestea, românii din districtele zonei, sub turci pierdură din
autonomia, prerogativele şi libertăţile de care totuşi mai
beneficiau. Iar când se întoarseră prin satele refăcute, în 1738
şi 1739 detaşamentele de cavalerie imperială, acestea le
trecură din nou prin foc si sabie spânzurând pe toţi dintre
colaboratorii turcilor pe care i-au putut prinde.
Zbuciumată viaţă avu de-a
lungul timpului românimea de-aici! Prin anii 1900, străbunicul prof. C.
Giurgincă, învăţătorul Iancu Cârpanu, fu nevoit să
pună plantoane de elevi ca să vadă dacă jandarmii maghiari
ascultă la uşă când preda elevilor lecţiile în
româneşte. Pesemne fu pârât de
vreun ungur cu copiii la şcoală de vreme ce însăşi
inspectorul şcolar principal, un maghiar temut de toţi învăţătorii, veni
în asistenţă la ore. Învăţătorul Iancu Cârpanu,
devenit peste noapte Janos Karpany, scrise mare pe tablă litera „a”
şi-şi întrebă elevii:
„- No mă copii,
ştiuta-ţi voi ce literă aiasta?”
„- Aaaa… ”, răspunseră în
cor micuţii.
„- No, bigne mă, dară s-o
zâcem şi ungureaşce. Puneţ pe „o” şi „a” în fundu’ gurii,
strâjeta-ţi binie guriţa şi daţi-le pe nas aşe: „ó”.
No, hai!”
„- Oaaa…”, grăiră tare
prichindeii amuzaţi.
„- Nu aşa mă, batu-vă
de prostalăi! Ori nu
ştiuta-ţ voi cum faşe porcu’ când vă duşeţ
să-l taiaţ?”
„- Ba ştiiimmm!”
„- No, zâceţ atunşa!”
„-„ó”, „ó”, „ó” începură
„prostalăii”, ba mai şi
sărind printre bănci.
Roşu de mânie inspectorul ungur
ieşi din clasă „numa-numa" şi val-vârtej s-azvârli în
şaua calului spre „Temeşvar”.
Iancu Cârpanu mai ţinea
însă şi Compania 8-a de grăniceri, cu sediul la Cornea, nu numai
postul de învăţător la Domaşnea. Aşa că a doua zi
când primi „ţâdula” de dare afară din învăţământ,
retragere a tuturor drepturilor câştigate ca învăţător
şi anularea diplomelor acordate, făcu şi el cerere de
audienţă „la Vieana”, direct împăratului Franz Josef I. Nu-i fu
băgată multă vreme în seamă cererea, aşa că se
hotărî să bată calea până la poarta împăratului. Unde
i se propuse să fie primit la şambelan.
„- Eu şi campania mea de
grăniceri am jurat credinţă lui Dumnezeu şi
împăratului, nu şambelanului! Şambelanul să vadă de
îngrijirea camerei Înălţimii Sale!”
Aşa erau toţi vechii români
sub talpă străină: dârzi şi patrioţi faţă de
ţinutul lor, limba lor şi obiceiurile lor. Nicăieri în România
nu există atâta patriotism cât există din Craina Banatului
până-n Maramureş şi mai departe în teritoriile încă
desprinse de ţara mumă şi astăzi! Românii şi-au cerut întotdeauna
drepturile chiar dacă uneori le-au primit datorită conjuncturilor
istorice aşa cu a fost cazul lui Janos Karpany. Redevenit Iancu Cârpanu,
după primul război mondial, învăţătorului i s-au
recunoscut toate drepturile şi diplomele de către Regatul Român.
Cât despre urmaşul lui Iancu
Cârpanu, profesorul Constantin Giurgincă, păstrează nealterate
amintirile moşilor şi strămoşilor săi tot aşa cum
păstrează cu cinste şi steagul României moştenit de la ei.
Câţi ani are steagul nu ştie să spună, „poate din timpul
Războiului de Independenţă”, presupune el. Cert este că
tatăl lui l-a moştenit de la bunicul lui care la rândul lui l-a
moştenit de la străbunicul. A fost păstrat cu sfinţenie în
casă, chiar dacă această Craină a ţinut de Ţara
Românească cât timp a ţinut şi Banatul Severinului de primii
domnitori Basarabi. Apoi au venit ungurii, turcii şi austriecii şi au
primit botez străin, au fost nevoiţi să jure credinţă
lui „Franţ întâiul”, să-şi înveţe copii „bozgoreşte”
dar inima tot română a rămas.
„- I-au ros şoarecii un
colţ, zice profesorul Giurgincă despre steag, dar de 1 decembrie eu
tot îl pup şi-l arborez afară!”
Constantin Giurgincă şi soţia
sa Elena au debutat ca profesori la Breaza în „a cincea cancelarie
cantemiristă” (1968-1970) după ce Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”
din Breaza se reînfiinţase în anul
1962, cu profesori tineri, „nepătaţi”, pe vatra fostei „Şcoli
medii internat cu practică în producţie” şi a fostei „Şcoli
militare de ofiţeri politici” înfiinţată în 1945 de armata
sovietică „eliberatoare”. Vechii profesori ai „Centrului Naţional al
Străjeriei” a cărei panglică fusese tăiată de Marele
Străjer, Carol al II-lea, au avut soarta Străjeriei din Breaza,
Colegiului militar „Nicolae Filipescu” de lângă Târgovişte, Liceului
militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, Liceului Militar „Regele
Ferdinand” din Chişinău, Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu
Mureş, Liceului militar „D.A. Sturza” din Craiova, Liceului militar din
Galaţi. Liceele militare au fost desfiinţate „aparţinând unei
educaţii burgheze, reacţionare” iar profesorii lor închişi în
puşcăriile comuniste ca „fii
de chiaburi”.
Punerea „pe butuci” a liceelor
militare pe timpul lui Gheorghiu-Dej, „ce băga spaima-n burghezi”, n-a
fost decât un moment de cumpănă pentru români. Prin anii 1970 deja
liceele militare din România deveniseră ce-au fost. Nimeni nu poate
explica cum poate poporul nostru să-şi revină după momente
de confuzie, de răscruce şi de abandonare vremelnică a
lucrurilor fireşti din istoria sa.
Poate doar dacă urmărim
viaţa unei familii de ostaşi de-a lungul câtorva generaţii
aşa cum a fost cazul învăţătorului – grănicer Iancu
Cârpanu şi a urmaşilor săi, profesorii Giurgincă, care au
revigorat alături de alţi patrioţi liceele militare.
Cu toate astea, astăzi
patriotismul ostăşesc a apus. Altele sunt priorităţile
şi menirea Armatei Române şi nici măcar duşmani ai
ţării nu mai avem de îndată ce ne apărăm colectiv aproape
întreg continentul. A venit pacea. Până când? Va mai fi război?
Mergem să stingem focul
războiului acolo unde el poate începe, adică în toată lumea.
Frumos am zice, dar cu ce inimă mergem noi aiurea să facem ordine
dacă acolo nu ne fierbe oala şi nu cotcodăcesc găinile
noastre?
Poporul român se află iar în
momente de răscruce, de confuzie.
Vom fi nevoiţi să
abandonăm patriotismul oştăşesc? Va fi vremelnic sau va
trebui să-l remodelăm în larg patriotism românesc dacă tot nu va
mai reveni? Şi dacă-l remodelăm, cum îl remodelăm? Nu mai
mâncăm cartofi polonezi, roşii turceşti, usturoi chinezesc? Nu
mai cumpărăm pui, carne de vacă, carne de porc şi
maşini de lux din vest? Oraşul Martelange este tăiat în
două de o stradă care este şi graniţa belgiano-luxemburgheză
dar belgienii nu trec strada pentru a cumpăra pâine luxemburgheză,
cumpără de la ei. Să le luăm exemplul?
Deocamdată puţini îşi
pun astfel de întrebări. Jurnalele se ocupă de garderoba
politică a unei clase minoritare din ce în ce mai îndepărtată de
popor căreia i-a şi găsit porecla: cloacă politică.
Se pare că lucrurile sunt grave şi despre ele mai scriu
şi mai vorbesc doar câţiva. Ultimii soldaţi ai neamului
românesc.
(Va urma)
Articolele apărute până acum în serialul
„ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI
ROMÂNESC”
- Note de călătorie Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras - Ad Mediam -
Ultimii
soldaţi ai neamului românesc (Note de călătorie (1))
Ostaşii care nu mai
apără ţara (Note de călătorie (2))
Băsărabă apărând
ţara (Note de călătorie (3))
„Strigonii”
umblând prin ţara lui Litovoi (Note de călătorie (4))
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru revista Epoca
Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro