Prof. C. Giurgincu urmaşul lui Iancu Cârpanu

 

ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC

Note de călătorie (1)

 

Care-i rostul în România neo-vasală de astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei soldaţi cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei? Cât patriotism mai există acum în pieptul soldatului român după ce Armata Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari pusă în slujba familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa şi a Naţiunilor Unite dându-şi jertfa de sânge prin munţii… Afganistanului? Am trecut în această toamnă Carpaţii, spre depresiunea Almăjului, cu scopul precis de a sta de vorbă despre patriotismul neamului românesc cu Constantin Giurgincă, fost profesor al Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza.

 

Profesorul de limba română Giurgincă locuieşte acum la Petnic, sat brăzdat de râul Craiova, o apă liniştită ce şerpuieşte prin depresiunea dintre Munţii Semenicului şi Munţii Amăjului. Dar pe cât de liniştit fu râul de-a lungul mileniilor, pe atât de zbuciumată fu viaţa locuitorilor acestei zone numită Craina Bănăţeană, craina însemnând „margine de ţară”. Unii zic c-ar fi fost aici marginea Banatului, alţii merg în istorie vorbind de marginea Voievodatului lui Litovoi, alţii se întind şi mai mult în negura vremii zicând că aici se întâlneau teritoriile dacilor, geţilor şi ilirilor după ce romanii se retrăseseră la sud de Dunăre în Dacia Aureliană, la presiunea celţilor şi vizigoţilor.

Adevărul este că întotdeauna aici a fost zonă de graniţă, Regimentul de graniţă româno-bănăţean nr. 13 cu sediul în Caransebeş înfiinţându-se încă din anul 1767. În anul 1769 el se numea Regimentul de graniţă nr. 72; în anul 1775, Regimentul de infanterie de graniţă romano-ilir; în anul 1798, Regimentul de graniţă valaho-ilir nr. 13; în anul 1838, Regimentul de graniţă valaho-bănăţean nr. 13 iar în anul 1849, Regimentul de graniţă româno-bănăţean nr. 13. Cât priveşte Petnic, aici staţiona Compania 4 cu sediul la Petnic şi cuprinzând aşezările Petnic, Iablaniţa, Lapuşnicel, Globucraiovei, Mehadica, Pîrvova şi Şumiţa.

Nu-i de mirare atunci că aici s-a păstrat un puternic simţământ patriotic de păstrare a identităţii proprii după ce imperiile austriac şi otoman, în permanent conflict, trecuseră satele băştinaşilor prin foc şi sabie. În anul 1695, grozăvia pârjolirii satelor din zona fostului drum roman ce trecea prin Mahadia şi Domaşnea a mişcat până şi pe turcul Mustafa al II-lea care a întrebat "a cui este această nelegiuire?”. Când i s-a spus "că acestea sunt faptele lui Tokoly" sultanul aprins de mânie a poruncit sa i se aducă la Constantinopol "capul acestui duşman al lui Dumnezeu şi al neamului omenesc"[1]. Cu toate acestea, românii din districtele zonei, sub turci pierdură din autonomia, prerogativele şi libertăţile de care totuşi mai beneficiau. Iar când se întoarseră prin satele refăcute, în 1738 şi 1739 detaşamentele de cavalerie imperială, acestea le trecură din nou prin foc si sabie spânzurând pe toţi dintre colaboratorii turcilor pe care i-au putut prinde.

 Zbuciumată viaţă avu de-a lungul timpului românimea de-aici! Prin anii 1900, străbunicul prof. C. Giurgincă, învăţătorul Iancu Cârpanu, fu nevoit să pună plantoane de elevi ca să vadă dacă jandarmii maghiari ascultă la uşă când preda elevilor lecţiile în româneşte.  Pesemne fu pârât de vreun ungur cu copiii la şcoală de vreme ce însăşi inspectorul şcolar principal, un maghiar temut  de toţi învăţătorii, veni în asistenţă la ore. Învăţătorul Iancu Cârpanu, devenit peste noapte Janos Karpany, scrise mare pe tablă litera „a” şi-şi întrebă elevii:

„- No mă copii, ştiuta-ţi voi ce literă aiasta?”

„- Aaaa… ”, răspunseră în cor micuţii.

„- No, bigne mă, dară s-o zâcem şi ungureaşce. Puneţ pe „o” şi „a” în fundu’ gurii, strâjeta-ţi binie guriţa şi daţi-le pe nas aşe: „ó”. No, hai!”

„- Oaaa…”, grăiră tare prichindeii amuzaţi.

„- Nu aşa mă, batu-vă de prostalăi!  Ori nu ştiuta-ţ voi cum faşe porcu’ când vă duşeţ să-l taiaţ?”

„- Ba ştiiimmm!”

„- No, zâceţ atunşa!”

„-„ó”, „ó”, „ó” începură „prostalăii”,  ba mai şi sărind printre bănci.

Roşu de mânie inspectorul ungur ieşi din clasă „numa-numa" şi val-vârtej s-azvârli în şaua calului spre „Temeşvar”.

Iancu Cârpanu mai ţinea însă şi Compania 8-a de grăniceri, cu sediul la Cornea, nu numai postul de învăţător la Domaşnea. Aşa că a doua zi când primi „ţâdula” de dare afară din învăţământ, retragere a tuturor drepturilor câştigate ca învăţător şi anularea diplomelor acordate, făcu şi el cerere de audienţă „la Vieana”, direct împăratului Franz Josef I. Nu-i fu băgată multă vreme în seamă cererea, aşa că se hotărî să bată calea până la poarta împăratului. Unde i se propuse să fie primit la şambelan.

„- Eu şi campania mea de grăniceri am jurat credinţă lui Dumnezeu şi împăratului, nu şambelanului! Şambelanul să vadă de îngrijirea camerei Înălţimii Sale!”  

            Aşa erau toţi vechii români sub talpă străină: dârzi şi patrioţi faţă de ţinutul lor, limba lor şi obiceiurile lor. Nicăieri în România nu există atâta patriotism cât există din Craina Banatului până-n Maramureş şi mai departe în teritoriile încă desprinse de ţara mumă şi astăzi!  Românii şi-au cerut întotdeauna drepturile chiar dacă uneori le-au primit datorită conjuncturilor istorice aşa cu a fost cazul lui Janos Karpany. Redevenit Iancu Cârpanu, după primul război mondial, învăţătorului i s-au recunoscut toate drepturile şi diplomele de către Regatul Român.  

 

Cât despre urmaşul lui Iancu Cârpanu, profesorul Constantin Giurgincă, păstrează nealterate amintirile moşilor şi strămoşilor săi tot aşa cum păstrează cu cinste şi steagul României moştenit de la ei. Câţi ani are steagul nu ştie să spună, „poate din timpul Războiului de Independenţă”, presupune el. Cert este că tatăl lui l-a moştenit de la bunicul lui care la rândul lui l-a moştenit de la străbunicul. A fost păstrat cu sfinţenie în casă, chiar dacă această Craină a ţinut de Ţara Românească cât timp a ţinut şi Banatul Severinului de primii domnitori Basarabi. Apoi au venit ungurii, turcii şi austriecii şi au primit botez străin, au fost nevoiţi să jure credinţă lui „Franţ întâiul”, să-şi înveţe copii „bozgoreşte” dar inima tot română a rămas.

„- I-au ros şoarecii un colţ, zice profesorul Giurgincă despre steag, dar de 1 decembrie eu tot îl pup şi-l arborez afară!”

 Constantin Giurgincă şi soţia sa Elena au debutat ca profesori la Breaza în „a cincea cancelarie cantemiristă” (1968-1970) după ce Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza  se reînfiinţase în anul 1962, cu profesori tineri, „nepătaţi”, pe vatra fostei „Şcoli medii internat cu practică în producţie” şi a fostei „Şcoli militare de ofiţeri politici” înfiinţată în 1945 de armata sovietică „eliberatoare”. Vechii profesori ai „Centrului Naţional al Străjeriei” a cărei panglică fusese tăiată de Marele Străjer, Carol al II-lea, au avut soarta Străjeriei din Breaza, Colegiului militar „Nicolae Filipescu” de lângă Târgovişte, Liceului militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, Liceului Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău, Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu Mureş, Liceului militar „D.A. Sturza” din Craiova, Liceului militar din Galaţi. Liceele militare au fost desfiinţate „aparţinând unei educaţii burgheze, reacţionare” iar profesorii lor închişi în puşcăriile comuniste ca  „fii de chiaburi”.

Punerea „pe butuci” a liceelor militare pe timpul lui Gheorghiu-Dej, „ce băga spaima-n burghezi”, n-a fost decât un moment de cumpănă pentru români. Prin anii 1970 deja liceele militare din România deveniseră ce-au fost. Nimeni nu poate explica cum poate poporul nostru să-şi revină după momente de confuzie, de răscruce şi de abandonare vremelnică a lucrurilor fireşti din istoria sa.

Poate doar dacă urmărim viaţa unei familii de ostaşi de-a lungul câtorva generaţii aşa cum a fost cazul învăţătorului – grănicer Iancu Cârpanu şi a urmaşilor săi, profesorii Giurgincă, care au revigorat alături de alţi patrioţi liceele militare.

 

Cu toate astea, astăzi patriotismul ostăşesc a apus. Altele sunt priorităţile şi menirea Armatei Române şi nici măcar duşmani ai ţării nu mai avem de îndată ce ne apărăm colectiv aproape întreg continentul. A venit pacea. Până când? Va mai fi război? Mergem  să stingem focul războiului acolo unde el poate începe, adică în toată lumea. Frumos am zice, dar cu ce inimă mergem noi aiurea să facem ordine dacă acolo nu ne fierbe oala şi nu cotcodăcesc găinile noastre?

Poporul român se află iar în momente de răscruce, de confuzie.

Vom fi nevoiţi să abandonăm patriotismul oştăşesc? Va fi vremelnic sau va trebui să-l remodelăm în larg patriotism românesc dacă tot nu va mai reveni? Şi dacă-l remodelăm, cum îl remodelăm? Nu mai mâncăm cartofi polonezi, roşii turceşti, usturoi chinezesc? Nu mai cumpărăm pui, carne de vacă, carne de porc şi maşini de lux din vest? Oraşul Martelange este tăiat în două de o stradă care este şi graniţa belgiano-luxemburgheză dar belgienii nu trec strada pentru a cumpăra pâine luxemburgheză, cumpără de la ei. Să le luăm exemplul?

Deocamdată puţini îşi pun astfel de întrebări. Jurnalele se ocupă de garderoba politică a unei clase minoritare din ce în ce mai îndepărtată de popor căreia i-a şi găsit porecla: cloacă politică.

  Se pare că lucrurile sunt grave şi despre ele mai scriu şi mai vorbesc doar câţiva. Ultimii soldaţi ai neamului românesc.     

 

(Va urma)

 

 

 

Articolele apărute până acum în serialul

„ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC”

- Note de călătorie Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras - Ad Mediam -

 

Ultimii soldaţi ai neamului românesc (Note de călătorie (1))

Ostaşii care nu mai apără ţara (Note de călătorie (2))

Băsărabă apărând ţara (Note de călătorie (3))

„Strigonii” umblând prin ţara lui Litovoi (Note de călătorie (4))

 

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Epoca

 

 

 

 

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro