Articole Fundatia Tismana

Familii Basarabă sau variante ale acestui nume

le găsim şi astăzi doar pe teritoriul vechii Dacii

BĂSĂRABĂ APĂRÂD ŢARA

Din serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” - Note de călătorie (3)

„Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate anumite idealuri şi obiective! Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.”

Fuseseră gânduri care-mi scăpaseră rostite, poate un pic apăsat, un pic teatral dar ieşite din inimă, efectul lor paralizând câteva clipe conversaţia. Profesorul Giurginca rămăsese cu privirea rătăcită dincolo de paharul cu palincă încă neatins iar comandorul eram sigur că-şi trecea în revistă în acel scurt moment, viaţa militară scursă pe nava patrulă mereu zgâlţâită de valuri. Viaţă dârză, viaţă de marinar bătut de vânt şi valuri pentru care răul de mare rămăsese doar o amintire de început.

- Pe toţi dracii bătrâne, exclamă el în cel mai pur stil marinăresc, câtă dreptate ai! La bărci fraţilor, ţară la apă!

Marea înfuriată fusese a doua lui casă şi tocmai când îi ştia toate secretele fusese „lăsat pe uscat”. Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv graniţa ţării. De fapt, viaţa unui militar de carieră începe practic de la vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul militar dintre cei mai buni elevi ai unei şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru intrarea în liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată de şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei militare. Apoi vin specializările, cursurile de limbi străine, altele decât cele învăţate la academie şi în sfârşit, practica.

Comandorul Traian Popescu a primit botezul mării într-o călătorie-şcoală cu bricul „Mircea cel Bătrân” pe ruta Constanţa - Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul! Unde primeşti comanda de căţărare în vârful catargului taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când revii în ţară stăpâneşti meseria mai bine ca un pirat. Dar oare cu cât folos? Făcând socoteala anilor cât statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi aşteptat să rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar practic, a început lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai apoi să fie scos la pensie puţin după vârsta de 40 de ani.

- De dragul unchiului Sam şi a Coanei Europa ne-am făcut praf armata română domnule Giurginca! Dar nu pentru asta am venit eu în vizită la Petnic, pentru că răul este deja făcut. Am venit pentru că lupta pentru apărarea ţării trebuie s-o ducem acum în civil, cu condeiul. Au tăbărât duşmanii pe noi rescriindu-ne chiar şi istoria. Pe tema asta vreau să discutăm!

Dar de ce discuţia tocmai cu profesorul Giurgincă? Şi de ce tocmai la Petnic? Pentru că dânsul face parte din acei oameni lucizi care au început a scrie pe fondul conştiinţei româneşti sfâşiate azi, păstrând ca valoare de document cutumele noastre de organizare a învăţământului militar. Un gest ce poate părea simplu, dar fiind în fapt un act de voinţă proprie caracteristic tuturor naţiunilor puternice care-şi reclamă dreptul la identitate. O liberă iniţiativă a unor personalităţi pe care le-a dat aceea naţiune. O scriere pornită ad-hoc de un grup, nu ca un „raport” la comandă şi nici ca o „comisie oficială” ale cărei concluzii sunt, fără excepţie, o improvizaţie. Scrierea „Piramida cantemiristă – de la lămpaşul cantemirist la vipuşca de general” nu a apărut[1] nici la comanda guvernului, nici a parlamentului şi nici a şefului statului. Ea nu este un „Raport Tismeneanu” întocmit de „specialişti bine aleşi” ci o monografie de şasesutetreizecişidouă de pagini privind tradiţia şcolii militare de la Breaza, scrisă cu competenţă tocmai de aceia care au participat la istoria acelei şcoli militare.

Istoria adevărată a românilor trebuie păstrată, aceasta a fost dezideratul „cantemiriştilor” la fel cum a fost şi al meu când m-am apucat să demontez diversiunea cumanistă a lui Neagu Djuvara prin volumul „Neamul întemeietor al lui Băsărabă”.

– Domnule Giurginca, fiind profesor de limba română, Traian v-a recomandat şi ca un cercetător al graiului local. Eu am venit la Petnic pentru că aici era marginea Almăjului ţinut care a aparţinut în evul mediu unor voievozi din neamul basarabilor. Multe informaţii din zona aceasta confirmă că regatul maghiar nu lăsa deloc întâmplător „ţara lui Litovoi” stăpânită „cu tot ce atârnă de ea” voievodului valah, ca „să o stăpânească aşa cum a stăpânit-o şi până acum”[2]. Printre informaţiile privind continuitatea noastră în aceste teritorii se numără şi cele de ordin lingvistic. V-aş ruga să-mi spuneţi părerea dvs. privind acest „ă” din „coada” cuvântului Basarabă. Ca regionalism, vreau să vă spun că în satul Sohodol, oraşul Tismana, se pronunţă chiar Băsărabă, vocala „ă” extrapolându-şi forma de la regula ei clasică într-un mod foarte interesant.

- „Ă” este mult mai vechi decât s-ar putea crede domnule Tomoniu!

- Lingvistul Emil Petrovici (1899-1968) este combătut în varianta sa că „ă”, ar proveni din tratamentul lui „î”. Care la rândul lui ar proveni din latină ca un element palatal al lui „a+n” sau „a+m”.

- Lucrurile sunt clare demult! În materie de vocalism al limbii române, evoluţia în latina orientală este…

- A, ă, î, o, u, e, i, toţi şcolarii o ştiu.

- Exact!

- În opoziţie cu graiurile din sudul Dunării unde cuvântul „păcat” este pronunţat în aromână „picat”, în meglenoromână „picati” iar în istroromână „pecåt” noi…

- Am păstrat un fonem care exista în sistemul fonologic şi nu am creat un fonem nou. Existenţa lui, confirmată de alte exemple, constituie o lege de dezvoltare a foneticii dacoromânei. Academicianul Alexandru Rosetti în lucrarea sa monumentală „Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea” aduce multe probe în acest sens.

- Şi bătrânii noştri, mai demult ziceau, „fămeaie” provenit din latinul „familia”… este foarte vechi acest „ă”. Îmi pare bine că am căzut perfect de acord în privinţa asta.

- Este evident că prezenţa în limba noastră vorbită a foarte popularului „ă” în cuprinsul cuvântului „Basarabă” este o dovadă că Djuvara al dumitale habar n-are de limba română! Cum bine spuneţi în carte, el şi-a luat doctoratul (dacă şi l-o fi luat!) în litere franţuzeşti…

- M-a surprins foarte mult că s-a aplecat asupra variantei cumane a numelui dată de Iorga. În mod deliberat evident, pentru a-şi susţine teoria! Dacă era bine intenţionat citea… Să fac o paranteză: Hmmm, citea! O fi citit el originalul lui Iorga? Deci ar fi putut citi cu câteva paragrafe mai înainte ce scrie despre Tocsabă! Să citim în carte[3]: „ Vorbind de aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat, autorul englez observă că la dânşii se întâlnesc exact aceleaşi nume pe care le dau pentru polovţi analele ruseşti. Şi citează pe acela al lui Taksaba, căruia-i corespunde în letopiseţe numele de Tocsobici, neamul lui Tocsabă. Dar Tocsabă e un boier muntean din veacul al XV-lea. Un sat Tocsobeni există în Moldova. Şi un şir de nume româneşti au aceiaşi finală, până acum neexplicată: Talabă (În ţara Făgăraşului) – un Tălăbescul se întâlneşte în Moldova secolului al XVII-lea; satul Tălăbeşti, Tălăbăeşti, Tăbălăeşti vine de la alt Talabă decât baronul făgărăşean Tâncabă (de unde satul Tîncăbeştilor) şi, în sfârşit, Băsarabă.”

- Observaţi cum spune Iorga! „Băsarabă”, se apropie de „Băsărabă” al sohodolenilor dumnevoastră de la Tismana.

- Eu cred că a luat varianta din Arhivele Olteniei care aminteşte de un „Mihai Băsarabă, cioban la turmă”. Dar în nota de subsol, se mai găseşte şi „Băsărabă Ţiganul la 1817”, „Iosif Băsărab din Cugir”, Băsărab din Podoleşti - Moldova precum şi un sat Băsărabă pe la Zalău. Iar ultimul paragraf începe aşa: „Băsărabi se află şi azi atât în satele ardelene…”

- Câţi or mai fi astăzi, domnule Tomoniu?

- Mulţi domnule Giurginca, suficient de mulţi pentru a trage o concluzie! În volumul II al cărţii „Neamul întemeietor al lui Băsărabă” o să-i înşir pe toţi. O ciornă însă privind numărul lor o am deja la mine. Ce pot să vă spun, este că numărul lor creşte pe măsură ce cercetez tot mai multe zone ale vechii Dacii Apulensis.

- M-aţi făcut curios! Puteţi să citiţi ce aveţi deja în ciornă?

- Familii cu numele Basarab, pentru că există şi Basarabeanu sau Basarabescu în câteva cazuri, există nu mai puţin de douăzecişipatru în Bucureşti. Apoi în Caraş Severin 3, Gorj 1, Mehedinţi 5, Buzău 4, Cluj 4, Dâmboviţa 1, Dolj 1, Galaţi 10, Hunedoara 3, Ialomiţa 6, Iaşi 6, Ilfov 2, Maramureş 1, Olt 2, Prahova 1, Sibiu 2, Suceava 3, Teleorman 3, Timiş 2, Tulcea 6, Vaslui 4, Vâlcea 2, Vrancea 1. S-ar putea zice că numele Basarab este destul de uniform distribuit în judeţele României dacă exceptăm localităţile Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Ialomiţa. În aceste localităţi însă e de presupus să fi migrat basarabenii în anul 1940, când Rusia ne-a anexat Basarabia.

În privinţa familiilor cu variante ale numelui Băsărabă şi anume Băsărabă, Băsarabă, Basarabă, Basaraba, avem însă o surpriză: frecvenţa mare a familiilor cu acest nume se află, foarte ciudat, în zona fostului voivodat al lui Litovoi, ţinut care cuprindea Carpaţii din nordul Olteniei, în principal pe curbura Novaci – Tismana - Turnu Severin dar şi Haţegul şi Almăjul. Astfel, avem 15 familii în judeţul Hunedoara, 9 în Gorj, 5 în Caraş Severin, 4 în Mehedinţi, 2 în Timiş, una în Dâmboviţa şi una în Dolj. Şi cu excepţia localităţilor Bucureşti (4) şi Sibiu nu am găsit deocamdată familii Băsărabă în alte judeţe. Poate mă veţi întreba de ce face Sibiul excepţie, în fond tot de Dacia Apvulensis ţinea şi el. Amintiţi-vă ce scriam despre vremurile de după uciderea lui Litovoi în luptele cu regatul maghiar. Fratele lui, Bărbat, scapă dând „o mare sumă de bani” iar Seneslau se retrage în stânga Oltului. Am fost şi sunt împotriva variantei „descălecatului” legendarului Radu Negru la Câmpulung, pentru că nu se poate face o ţară printr-un descălecat de o zi, procesul durează secole. Însă admit, şi am scris despre aceasta, că Radu Negru a venit într-adevăr la Câmpulung din zona Sibiului. Că acel Radu Negru se numea Tihomir şi că el era tatăl întemeietorului de ţară, botezat de popor Băsărabă, ipoteza este încă disputată. Ceea ce este sigur astăzi, este că în zona Sibiu există cincisprezece familii cu numele Băsărabă sau variante ale acestuia.

Profesorul şi comandorul ascultau cu entuziasm. Probabil că s-ar fi întins povestea mult şi bine dacă doamna Elena nu ar fi dat alarma:

- Gataaaa! La masă! Omul trebuie să mai şi mănânce nu?

Mestecam încet, gânditori. Prin aerul aburind al cârnaţilor, cu vinul şi palinca tare, mai mult ca sigur că armata basarabilor izgonise chiar în acel moment din Valahia, după o luptă triumfătoare, cumanii migratorului Djuvara!

(Va urma)

Articolele apărute până acum în serialul

„ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC”

- Note de călătorie Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras - Ad Mediam -

Ultimii soldaţi ai neamului românesc (Note de călătorie (1))

Ostaşii care nu mai apără ţara (Note de călătorie (2))

Băsărabă apărând ţara (Note de călătorie (3))

„Strigonii” umblând prin ţara lui Litovoi (Note de călătorie (4))

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Neamul românesc