Printre norii din vale, Ciucevile Cernei seamănă şi astăzi

cu coama balaurului pus pe fugă de Iovan Iorgovan

 

 

„STRIGONII” UMBLÂND PRIN ŢARA LUI LITOVOI

Din serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” - Note de călătorie (4)

 

 Vin şi palincă? Profesorul, comandorul şi eu nu gustasem nici măcar un strop din ele iar sintagma mea „vinul şi palinca tare” din capitolul precedent, nu fusese decât o biată figură de stil. O nevinovată figură de stil, pentru că din păcate nu beam deşi totul era pe masă, descriind bătălia dintre purtătorii supranumelui „Băsărabă” şi închipuiţii şefi turanici ai migratorului Djuvara. Comandorul şofa „Toyota” lui „tout-terrain” iar mie şi domnului Giurginca ne trecuse vremea băutului. Şi chiar dac-ar „fi mers” o palincă printre pastilele pentru stomac, discuţia era atât de interesantă încât ignoram cu totul şi cu totul „stimulentele” noastre tradiţionale.

Adevărul era că se trăgeau ad-hoc nişte concluzii neaşteptate iar interlocutorii mei aveau plăcerea de a descoperi lucruri surprinzătoare în lectura operei lui Iorga. Cea mai şocantă concluzie pentru ei rămânea totuşi aceea că după pledoaria perfect logică a lui Iorga, privind originea românească a lui Talabă şi Băsărabă şi demontarea concluziilor autorului englez privind „aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat”, dintr-o dată,  Iorga devine brusc inconsecvent cu el însuşi, în paragraful următor acceptând şi „originea” cumană a numelui.

- Bătrâne, tună cu vocea lui de bas comandorul, de ce-o mai lungeşte Iorga cu originea cumană a numelui de îndată ce trăsese concluzia că numele-i românesc?

- Ai trecut de partea piraţilor amirale? Nici vorbă de „origine”! Acest cuvânt „origine” este o invenţie a lui Djuvara şi este diversionist întrebuinţat de acesta, tocmai în scopul de a „arăta” că nu românii înşişi i-ar fi dat supranumele lui Băsărabă, ci migratorii cumani.  Or, Iorga nu foloseşte niciodată cuvântul „origine”, în niciunul din paragrafele sale despre Băsărabă! El foloseşte cuvântul „împrumut”, acesta având cu totul şi cu totul alte conotaţii! De aceea cred eu că diversiunea asta n-ar proveni din mintea lui Djuvara ci ar fi o diversiune tip demnă de servicii secrete, o diversiune a unora „de meserie” care i-au infiltrat în cap lui Djuvara deliberat „ideea”.

- Foarte interesant! Ia citeşte paragraful!

- „Nu e nevoie deci să mai căutăm, ca Hasdeu, la Dunăre Bas-Arabi, „Arabi-de-jos”, pe baza stemei, discutabile din Ulrich de Richenthal, nici, ca Onciul, să ne gândim la Bessapara, satul Bessilor din vechii Balcani”. Atenţie amirale cum zice Iorga: „E un împrumut de la cumani, ca şi numele de Osen şi de Terterii, cum, între numele de localităţi, de la ei, care aveau în stepă Tmutaracanul, vine Tutracanul dunărean, din care am făcut mai armonios Turtucaie”.

Comandorul, a cărui faţă se luminase brusc,  mă întrerupse:

- Cu alte cuvinte bătrâne, e vorba despre snobismul nostru dintotdeauna de a introduce cuvintele altora: „cool”, „hacker”,„job”,  „rating”,  „rocker”,  „live”,  „pub”, „player” sau  porecle „la modă”  cum ar fi Niky, Miky sau Fucke-vânt…

- Exact! În afară de asta, odată lămurită problema originii române a numelui „Băsărabă”, construit cu „ă” pe eventuale împrumuturi de la cumani, însemnând probabil „conducătorul, şeful cel mare”, Iorga vrea să excludă printr-o notă de subsol  şi celelalte variante vehiculate pe vremea lui. Pentru că el spune: „Să nu uităm Bassaripa lui Gh. Săulescu  şi pe propriul meu bassareus, haină tracică…”.

  - E scris adânc, vorba lui Nea Iancu! Ce istorici de marcă aveam domnule, ce istorici!

  - Iorga era atent la toate detaliile, pentru el nu era acelaşi lucru „a” cu „ă”! Cea mai mică unitate fonică a limbii române ar fi putut fi zdrobitoare în favoarea unei teze sau alteia. Şi chiar a fost o dovadă irefutabilă în cazul supranumelui „Băsărabă”, pentru că, chiar dacă s-ar presupune că supranumele a apărut în vremea cumanilor, construcţia lui a fost clădită evident, prin acest fonem geto-dacic, specific limbii autohtone.

- Vânt la pupă, bătrâne! Şi mai zice Iorga, tot subtil, „aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat”. Adică şi-ar fi lăsat căpeteniile lor căruţele şi obiceiurile din stepă pentru a deveni voivozi în muntoasa Ţară a Pietrelor a lui Litovoi?

 - Cu acest fonem păstrat din timpurile geto-dacice, diferenţiind clar prin funcţia lui diversele variante ale numelui „Băsărabă”, am lămurit lucrurile domnule Giurgincă. Ce-aţi zice dacă ne-am concentra acum dialogul asupra sufixelor „oni”, „oniu”? M-ar interesa foarte mult aceste variante pentru că mi-aţi spus înaintea discuţiei despre Basarabă - asta rămâne forma uzitată azi, Basarabă - că există unele diferenţe între regionalismele bănăţene şi cele olteneşti.

- Da! De pildă, „strigoi” la dumneavoastră şi „strigoni” în Almăj.  

- Ha, ha, ha! e bun exemplul, dar staţi puţin! Nu ştiţi că excepţia confirmă regula? Şi totuşi, dacă gândim mai adânc, nici excepţie nu e! Bătrânii gorjeni rar folosesc cuvântul strigoi.  Noi avem un cuvânt total diferit pentru cel care a „murit” şi a revenit de pe lumea cealaltă ca să facă rău: „moroi”. Cât priveşte „strigoniul”, ca să glumim, eu sunt un… „strigoni”! Mă refer la inovaţia lingvistică, fără doar şi poate, nu la strigoiul căruia-i spunem noi „moroi”. Să ştiţi că toată zona de sub munte e plină de construcţii lingvistice tip „strigoni”: ai lui Manea sunt „manoni” numele lor fiind Manoniu, ai lui Jerca sunt „jerconi” dând ca nume Jerconiu, ai lui Lazăr sunt „Lăzăroni” dând „Lăzăroniu” iar ai mei, de-ai lui Toma, sunt „tomoni”, eu numindu-mă Tomoniu. Iată încă o dovadă, evident comună, de străveche construcţie lingvistică observabilă doar în acele judeţe care formau odinioară voivodatul lui Litovoi. Şi nu numai construcţiile lingvistice de ordin antroponimic trebuie avute în vedere, există geonime comune, hidronime comune, fitonime comune, etc.  Avem Iscroni, Eroni, Lăzăroni, Petreni, Nedeia, Hobiţa, Sohodol, şi multe, multe denumiri de aşezări omeneşti comune cu cele de peste munte! Parcă anume când lua fiinţă satul Petreni, după ai lui Petre, în Gorj, lua fiinţă automat şi geamănul lui, Petrenii de peste Carpaţi. Sau variante: Petreştii de Gorj cu Petreştii de Hunedoara. Există zeci şi zeci de astfel de oiconime! Dar vă las pe dumneavoastră să vorbiţi, vă dau cuvântul domnule Giurginca!

- Înregistrează reportofonul?

- E pornit!

- Apropo dom’ profesor de interferenţele acestea dialectale şi care au rămas ca vechi urme ale străromânei, în zona Gorjului, Gorjul montan,  zona Tismana, Gorjul dinspre Cloşani, în toată plasa Cloşani şi dincoace de munţi în zona Haţeg. Sunt dincolo şi dincoace, precum Răsconi, Iscroni, Lăzăroni, Muntele Mic, Ţarcu,  pentru că axul central este Cerna, care-i în primul rând un ax mitic. Urmele străromânei au rămas datorită miturilor, aceste povestiri fabuloase care cuprind credinţele popoarelor antice despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari.

- Perfect de acord! Mitologia fiind totalitatea miturilor create de un popor sau, în cazuri mai rare, de un grup de popoare înrudite, este una din cele mai puternice dovezi ale unui limbaj comun străromân. Iar limbajul comun induce logic şi un teritoriu comun. V-aş ruga să dezvoltaţi aceste mituri din Carpaţii noştri Meridionali, acest ansamblu de credinţe, de idei, de legende şi chiar fabulaţiile legate de puternicul ax mitic Cerna - Jiu unde Iovan -Iorgovan reprezintă eroul absolut al acestui spaţiu geto-dacic.

- Axul Cerna, cu Munţii Cernei şi Godeanu de-o parte, Munţii Mehedinţi şi Vâlcanii pe de alta, este un ax mitologic pentru că ţine de minunea pe care a înfăptuit-o Heracles al nostru, Iovan Iorgovan, la „Piatra Iorgovanului”.  „Piatra Iorgovanului” atât de Cloşani cât şi dincoace la noi, pentru că sunt atâtea pietre ale „Iorgovanului”! Legenda spune că Iorgovan, bătându-se cu acest balaur, şi el mitic, l-a învins. Dar el, nu-i un balaur din acesta, biologic, trebuie să vedem aici o altă structură, de ordin supranatural. O structură de o forţă extraordinară, pe care nu o sabie oarecare nu un buzdugan oarecare o poate învinge ci un fel de laser cu care forţele supranaturale s-au înfruntat. Ea ţine de forţele universului, de evoluţia extraterestră.

- Legenda trebuie atunci, să-şi aibă originea în adâncurile geoistoriei, poate ca un fel de document transmis prin viu grai despre sfârşitul ultimei mari glaciaţiuni. Atunci, râurile rezultate din încălzirea postglaciară au spart gheţarii din Carpaţi erodându-i iar Marea Panonică dând în prea plin, a crăpat „balaurul” muntos de la Cazane. Vă daţi seama cât de străvechi este poporului nostru care a transmis prin legendă date despre acest fenomen? Legendele acestea atestă că în zonă, o civilizaţie primitivă exista cu siguranţă! Iar prin confirmarea ştiinţifică a datei ultimei glaciaţiuni, e lesne de dedus că civilizaţia geto-dacică era la nivelul celei egiptene, apărută tot cu câteva milenii înaintea erei creştine.

- Iovan Iorgovan a învins balaurul în Muntele Iorgovanului, l-a pus pe fugă, şi în fuga lui, a trebuit să străpungă munţii. Profesorul Cornel Boteanu de la Baia de Aramă, care a cules legendele Iorgovanului spune că balaurul a făcut o dâră. Dâra asta a mers ajungând la Dunăre. Pe urma lui s-a scurs un mare lac glaciar care a fost între munţi şi care dându-şi drumul la vale, a format Cerna, valea aceasta extrem de strâmtă, foarte îngustă. Cele mai prăpăstioase chei din Carpaţi sunt ale Cernei pentru că ele sunt şi de o lungime extraordinară! Mai sunt văi ca aceasta dar mici, Valea Cernei este însă enormă ca vale, are peste 150 km şi toată între munţi. Mai mult, arealul acesta al izvoarelor Cernei, este aflat între nişte munţi cu alte legende fenomenale, de pildă Godeanu, despre care se zice că adăpostea peştera lui Zalmoxe, de unde ieşea un izvor foarte puternic. Apoi, Godeanu este umăr în umăr cu Gugu şi amândoi, alături de Oslea într-un „triples confinium” montan, cum la fel există un altul aici, format din Munţii Ţarcu, Munţii Cernei şi Munţii Banatului.

- Magicul număr trei, tripleta de vârfuri legendare legându-se între ele prin plaiuri care delimitează zone etnografice endemice, adevărate tezaure de specific local rămase din era precreştină.

- Interesant este că în zona asta a noastră, localnicii folosesc după atâtea milenii, o pronunţie foarte aparte şi anume, muierea consoanelor „m” consoană bilabială şi „n” consoană dentală. Spre exemplu, noi spunem „cuni”, nu cui. Zicem: „dă-mi cuniul”. Alt specific este dublarea lui „mn”: răstamniţă (policioară). Mai zicem „scamn”, „dă-mi un scamn”. Iar muierea lui „n” se produce şi în alte cuvinte în dialect, de pildă „oni” care în limba literară este augmentativul lui „oi”. Şi fiind un augmentativ, atunci el trebuie să arate ceva mare: „Iscroni”, „Lăzăroni”, dumneavoastră ca nume „Tomoniu”, sunteţi  Toma al mare, pentru că există „oniu” acesta. De fapt accentul ar trebui, şi trebuie să fie, pe „i”, nu pe „o”, la noi nu se zice Cădáriu ci Cădaríu, deci se pune accentul pe penultima, unii zic „ca în latină” dar nu-i bine zis. Ca în limba veche, adică în străromână!

- Foarte corect! În cele două războaie mondiale, strămoşul şi tatăl meu erau, „Tomoníu”. Accentul a trecut însă pe ante-penultima silabă prin copleşirea numelui de către formele mai noi „Tomoiu”. Forme care nu-s arhaice, sunt construcţii recente. Un fel de „surnom”, o poreclă a lui Toma. La fel cum şi „Tismana” este o formă recentă, forma străromână fiind pe vremuri „Tismeana”.

- „Tismeana” este corect! Mai avem şi „Cotmeana”, care e mai încoace dar localnicii o ştiu de Valea Urieşilor! Mi se pare un lucru extraordinar! „Urieşii” sunt un etnonim care impune de la sine respect.

- Cum, de altfel, impun respect din start şi toponimicele „Tismeana” sau „Cotmeana”. Ele desemnând nume proprii ale unor locuri de închinare în creştinism şi de invocare a divinităţilor în perioada precreştină, cea zalmoxiană! Vă daţi seama cât de vechi trebuie să fie aceste oaze de getodacism?

Discuţia se încinsese… Şi poate că ne-ar fi prins noaptea dacă nu ne-am fi adus brusc aminte că trebuie să mai vedem şi zona. Măcar din goana maşinii… Aşa că, precum cum zicea comandorul, „ne-am îmbarcat” pe corabia lui cu roate şi am plecat ca „strigonii” prin Ţara lui Litovoi.

 

    

 (Va urma)

 

 

Articolele apărute până acum în serialul

„ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC”

- Note de călătorie Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras - Ad Mediam -

 

Ultimii soldaţi ai neamului românesc (Note de călătorie (1))

Ostaşii care nu mai apără ţara (Note de călătorie (2))

Băsărabă apărând ţara (Note de călătorie (3))

„Strigonii” umblând prin ţara lui Litovoi (Note de călătorie (4))

 

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Neamul românesc

 

 

 

 

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro