Mesaj Alina spre arbitru: „Ce mai vrei, nene!”

 

ALINA ŞI BALUL MADAMEI EUROPA

 

Un amic, mare politician,  „nu spui care” vorba lui nea Iancu, m-a sunat taman din fosta „Casa Poporului”, respectiv după vremurile noi „Palatul Parlamentului”,  ca să mă certe pentru articolul meu "Coana Europa bagă bombe la cuptor".

- Dacă nu eram noi politicienii ca să îndeplinim „foaia de parcurs” stăteam şi acum la coadă la intrarea în Europa iar tu mai scriai pe dracu’ pe Internet, nici calculator n-ai fi avut!  zicea el cu năduf.

-  Măi dragule, acum  au Internet şi cei din Papua sau Noua Guinee, chestia asta ţine de „ştiinţă şi tehnică” nu de politică iar foaia aia voastră „de parcurs” tare seamănă cu invitaţia la bal a unei rude sărace, pentru ca să aibă cine mătura sala de bal la final…

Aşadar, dacă tot veni iar vorba de Madam Europa, să ne mai aplecăm puţin asupra temei lărgirii UE şi a participării noastre la balul european!

Să măsurăm întâi „avantajele” ca să-i fac pe plac amicului meu. Deci, imediat după ’89, punem pe locul întâi deschiderea graniţelor care a permis regăsirea Europei. Să observăm însă de la bun început, că regăsirea Europei nu s-a făcut „de la cap”, adică de la politicieni. Noii politicieni în frunte cu Iliescu erau prea preocupaţi ca să construiască noul comunism cu faţă umană. Pentru că, aşa cum se exprima Iliescu, celuilalt comunism îi fuseseră „întinate idealurile” de către Ceauşescu. Un neocomunism victorios era deci „noua orientare a clasei politice”, vorba generalilor care se perindau la TVR chiar din primele ore de când televiziunea devenise „liberă”.

Aşa că, regăsirea Europei s-a făcut la început spontan, „la nivelul maselor populare” şi nu prea a fost meritul noii clase politice pe care o preocupa atunci doar consolidarea puterii.  Chiar din ianuarie 1990, asociaţiile non profit şi primăriile occidentale care pe vremea lui Ceauşescu participaseră la „Opperation Villages Roumaines”  şi-au trimis de urgenţă caravanele cu ajutoare prin toate coclaurile României. Prezbiterele bisericilor vestice, unde-şi duceau occidentalii hainele şi lucrurile care nu  le mai trebuiau prin casă, se goliră rapid. Urmară în al doilea val occidental, comercianţii. Care umplură cu produse nevandabile sau expirate curţile noilor întreprinderi private sau ale întreprinderilor ceauşiste, ca un prim gest „prietenesc” în vederea unei „asocieri”, în fapt, o bază a viitoarelor firme tip „Impex”, adică Import – Export, banii să iasă! Importam spre exemplu, vopsele toxice şi exportam cel mai ecologic lemn din toată Europa.

Importul stocurilor nevandabile de produse finite occidentale, la preţ de nimic acolo şi exorbitant de mare aici, contra exportului de materii prime de cea mai bună calitate din România deveni rapid o afacere tare profitabilă ambelor părţi. Întreaga Românie deveni de altfel o bună afacere şi nu fu de mirare că momiţi cu intrarea în Europa şi cu valuta ei forte, politicienii noştri puseră iute de-o slugărnicie şi de-o liberalizare care făcu praf România pentru 20 de ani. Dacă facem acum socoteala preţului privatizărilor şi liberalizărilor la ordinul FMI, Băncii Mondiale şi  ale Cucoanei Europa ajungem la incredibila cifră de 3200.  Adică în trecerea noastră de la economia de comandă la economia de piaţă preţurile au crescut de 3200 de ori!

Cine-a suportat în toţi aceşti ani această inflaţie galopantă? Politicienii noştri în nici un caz nu! Ei s-au mulţumit să crească salariile pentru voturi şi au primit voturi. S-au mulţumit să acorde ajutoare „sociale” tuturor leneşilor, să împartă pomeni sindicatelor şi să scutească pe toţi guralivii de muncă luându-i propagandişti în anturajul lor. Au avut primii informaţia a „ce urmează”, a viitorului nostru economic în relaţia cu Europa, au învăţat rapid „cum se fac banii” prin împrietenirea rapidă cu politicienii similari europeni, de la ei învăţând „şmecheria” politichiei bănoase.  Dacă-i cauţi azi la pungă pe-ai noştri, nu este nici unul fără conturi grase în euro la băncile noastre sau la cele… europene!

Prieteniile lor occidentale, ni le-au transmis nouă prin presă, sugerându-ne să le privim ca modele de cinste. Peste câţiva ani ne dumirirăm: „prietenul” Franco Frattini care le ţinea românilor lecţii de morală la televiziuni, dădu în Italia cea mai cinică lege bazată pe ură rasială din Europa.  Iar politicienii noştri în cârdăşie cu proprii jupâni autohtoni tac sau dau declaraţii formale, făcând şmechereşte cu ochiul Madamei Europa!

Aşadar, libertatea de mişcare în Europa, iubită şi considerată normală de către toată lumea, a adus fericire şi bunăstare doar câtorva aleşi care trăiesc în simbioză cu şacalii interni şi externi ai economiei noastre. Noi, România de zi cu zi, am fost nevoiţi să suferim greul, am fost nevoiţi să suferim transformările economice şi umilinţele permanentelor „monitorizări” ale Madamei Europa, acceptate cu nonşalanţă de cei pe care i-am ales, şi s-au ales, pentru a ne aduce în postura mizerabilă a României de astăzi.

România de astăzi este o rudă săracă primită în casa Coanei Europa care n-are nici un drept asupra casei. Are doar nesfârşite obligaţii, nefiind nici o diferenţă dintre „monitorizările” de ieri ca stat candidat şi cele de azi ca stat membru.  Aşa că prietenul meu politicianul s-o lase mai moale cu foaia lui „de parcurs” spre Bruxelles, pentru că „parcursul” şi traversarea Europei s-a făcut de către politicienii români într-o jalnică poziţie: în genunchi!

Hai să fiu totuşi de acord cu prietenul meu politicianul că viaţa s-a îmbunătăţit. Dar spre deosebire de el care plânge demagogic pe umerii României „tot mai sărace”, „dusă de râpă” şi „distrusă” (de partidele oponente partidului propriu, bineînţeles!), eu, cetăţean român de rând, accept că multe din nenorocirile statului totalitar au dispărut. Lăsând deoparte tema scumpirilor, mie-mi place că nu mai stau la coadă la butelii, benzină, pâine, zahăr şi ulei. Îmi place că am zeci de canale de televiziune prin cablu, televiziune de care n-auzisem şi nici nu văzusem, până la vizita mea în Elveţia, în 1990. Îmi place că am telecomanda la cap şi mă trezesc cu ea pe sub mine noaptea, că am o cutie bancară la capul străzii, că fiecare din familia mea are propriul său telefon mobil plus telefonul mobil de la serviciu. Ca să nu mai vorbim de calculator unde fiecare pleacă, seară de seară, haihui prin lume pe reţeaua Internet. Îmi place că radioul şi alte lucruri folositoare de care te împiedici mereu prin casă, au ajuns banale chiar şi ca preţ. Un televizor, un radio, un frigider sau o maşină de spălat aruncate la gunoi nu mai miră pe nimeni.

Şi cu toate aceste binefaceri al capitalismului, astăzi îmi lipseşte ţara mea cea dintotdeauna, aceea ţară în care tare sărac mai eram, dar şi tare mândru că eram român.  Acum ţara aia liniştită şi de bun simţ a dispărut iar în jurul meu toţi înjură la ea. Unii nici nu mai recunosc că sunt români! Pentru că teorii, care mai de care mai aberante  pun în discuţie însăşi istoria noastră. Pentru studenţii de astăzi, marii noştri patrioţi sunt un nimic! Pentru ei, mult mai aproape este Internetul cu scrierile unor alienaţi, xenofobi, snobi, prozeliţi, convertiţi, înstrăinaţi, ostili, terorişti sau alţi demenţi, decât operele clasicilor din bibliotecă, vai, clădirea aceea învechită, tare departe şi deloc la îndemână, cartea trebuind dată înapoi.

România de astăzi este ţara cu televiziuni tembele unde tâmpiţii, pe post de vip-uri, bat câmpii pe ecran zi şi noapte, maneliştii tânguie ritmuri indiene, politicienii te mint în faţă, preşedintele ţării pare un Tândală care râde de orice, ca proasta-n bâlci, iar comercianţii te sufocă cu cele mai idioate şi stupide reclame de pe pământ.

România de astăzi îmi e străină, roşiile sunt turceşti, tari şi fără zeamă, castraveţii greceşti au gust amar, ceapa şi usturoiul chinezeşti îţi ard limba,  salamurile austriece în ambalaj de lux şi carnea de porc de cea mai proastă calitate din Ungaria îţi ridică tensiunea, toate acestea te stresează şi te enervează la culme. 

 Te enervează la culme mai ales faptul că instituţii de cultură şi trusturi mass-media din ţară, sunt conduse de duşmani ai României care ţin să ne înţepe zilnic cu vaccinul autodistrugerii. Cele întâmplate în august 2008 la Institutul Cultural Român, moşie privată a lui Patapievici şi a altor pupincurişti băsescieni, este bomboana pusă pe coliva amară a bietei Românii de astăzi. O Românie reprezentată peste hotare de sugători de urină, mâncători de iarbă, lingători de sâni nespălaţi şi umflaţi cu silicon. Este România „scriitorului” Cristian Neagoe care ne reprezintă „cu cinste” în USA prin bloguri de o mare scârboşenie umană. Iau la întâmplare un paragraf din grandioasa sa operă: „De la un timp, prietena mea a început să se pişe ketamină..(…)Prietena mea se pişă cea mai pură si mai concentrată soluţie de ketamină pe care am întâlnit-o până acum. Ce se găseşte pe la noi, Vetasedeul şi, câteodată Ketaminolul olandez, sunt slabe rău, la modul ca IM trebuie să bagi cam de două ori mai puţin dacă nu vrei sa te anesteziezi ca porcul”.

România de astăzi îmi e deci străină, ca roşiile turceşti, ca mall-urile din Bucureşti, ca patibularul Patapievici sau Neagoe zis diplomatul Pipi, ca Minune piţigăiatul ajuns mare vip sau ca obsedaţii de sex ai expoziţiei “Libertate pentru leneşi” din New York.

Nu degeaba în România de astăzi adevăraţii români se simt frustraţi de propria lor ţară, de propria lor onoare şi de măreţia propriului lor popor milenar. Madame Europa şi alţii în lume ne desconsideră şi ne umilesc cu toată creşterea noastră economică de 8% şi cele mai mari investiţii din Europa de Est.

România de astăzi cu defectele dar şi cu realizările ei, este România privirii bucuroase dar şi disperate a Alinei noastre de aur de la JO din Beijing 2008.

Viteaza româncă lupta, ca toţi românii, cu adânci răni în suflet: dispreţul italian faţă de români, ignoranţa franceză, intoleranţa germană,  iredentismul maghiar, umilinţa ucraineană sau bătaia de joc rusească. 

În faimoasa luptă finală, pusă pentru prima oară la podea de Alina Dumitru, cubaneza Yanet Bermoy nu mai mişca! Dar, incredibil pentru noi toţi: arbitrul dictează doar reluarea jocului! Un pic mai târziu, exasperată de atâta nedreptate, Alina o prinde pe cubaneză puternic de după cap şi de mânecă, o învârteşte ca pe un miel prin aer şi trântind-o de pământ îi imobilizează puternic gâtul cu o singură mână. Apoi se uită bucuroasă la arbitrul jocului parcă zicând: „Ce mai vrei, nene!”

 Aşa va trebui să le-arătăm şi noi românii desconsideraţi, patibularului Patapievici, diplomatului Pipi, băsescului populist şi demagog precum şi echipelor sale de „intelectuali” antiromâneşti!

Să le pregătim o uitătură după o lovitură dură la toamnă: „Ce mai vreţi mă! Nu v-ajunge ce-aţi făcut cu România?”

Asta-i, Madam Europa! Apăi, dacă-i bal la toamnă, bal să fie! Model Alina…

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Epoca

 

 

 

 

 

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro