NEAMUL ÎNTEMEIETOR AL LUI BĂSĂRABĂ

 

DE LA BOIERUL NEGRU VODĂ

 PÂNĂ BASARAB INTEMEITORUL

 

Un prim volum dintr-un serial  cu comentarii critice la cartea

„Thocomerius – Negru Vodă” de Neagu Djuvara

şi la adresa susţinătorilor noii teorii djuvariste

 

 

 

 

Neamul lui Băsărabă şi „lupta de clasă”!

– aspecte psihologice şi aspecte logice -

 

            1.1 - INTRODUCERE

 

Cea mai mare nenorocire care s-a abătut asupra popoarelor estului Europei, pe timpul comunismului, a fost însămânţarea „în rândul maselor” a „luptei de clasă”. Aceasta, a dus la o simplificare a dialogului sau chiar lipsa lui totală în multe din sectoarele vieţii noastre sociale. Dacă aveai o idee nouă, ea era raportată imediat la baricada pe care te afli, eşti de partea „poporului” sau a „exploatatorilor”? De aceea, lozinca zilei când se dezbătea ceva, era: „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră!” iar judecăţile oricărei idei se reduceau, ca în logica bivalentă, la două valori: „adevărat” sau „fals”.

O asemenea simplificare a tuturor concepţiilor lumii acesteia atât de diversificate,  s-a extins tacit şi în afara comunismului devenind astăzi metodă globală, tocmai prin simplitatea ei. Ea a intrat în spontan, în uzanţă de masă, fiind la îndemâna fiecăruia de a-şi ajunge scopul dacă stăpâneşte puţin logica dusă mai departe: a treia posibilitate nu există (legea terţiului exclus) iar orice obiect al gândirii, orice noemă, nu poate fi simultan şi adevărată şi falsă (legea contradicţiei).

Pe această logică infailibilă s-a bazat Iliescu ca să pună mâna pe putere, împărţind capitala în „revoluţionari” şi „terorişti” iar partidele în două tabere, unele „salvatoare ale naţiunii” precum FSN iar altele, partidele istorice, în partide „demolatoare”, care-i băgau lui „sula-n coaste”, ca să fie acceptate în viaţa politică.

Pe aceiaşi logică a divizării electoratului  se bazează acum şi „popularul” Băsescu în luptă cu „balaurul” numit parlament, pentru a-şi „trage un partid de mase” mai abitir ca pe timpul lui Carol al doilea.

În asemenea condiţii, întreaga mass-media s-a divizat şi ea în două tabere.

Mai mult, comentatorii articolelor ziarelor on-line, sunt divizaţi şi ei în două tabere iar ca ultim fenomen observat, este cucerirea acestui spaţiu destinat publicului de către o singură tabără! Acolo, deja orice dialog a încetat, comentariile devenind o adulare continuă a unor „eroi” ai zilelor noastre, mai abitir ca pe vremea „aceea” plină de ode. Asta-i „moda” zilei iar cine nu-i la modă, să tragă ponoasele!

Un asemenea fenomen s-a petrecut şi cu ideea djuvaristă a creării voievodatelor valahe de către… nomazi! De a pune în capul listei neamului lui Băsărabă un cuman, inclusiv pe site-uri până mai ieri serioase! Fără nici o probă ştiinţifică, singura probă (şi aceea construită pe diversiuni) fiind doar ultima carte a d-lui Djuvara[1]!

Ca la fiecare apariţie a unei idei trăsnite, după moda zilei, Internetul s-a împărţit şi el imediat, în două. N-ar fi ceva neobişnuit! Dar când e vorba de lucruri grave, aşa cum se întâmplă cu site-l wikipedia, unde un grup de adepţi djuvarişti cuplaţi cu susţinători voluntari ai diversiunilor istoricilor maghiari, au pus şi mai pun încă stăpânire deplină pe principalele teme legate de întemeierea „Ţării Româneşti!”, atunci semnalul de alarmă trebuie tras!

Să judecăm: prin ea însăşi, tema întemeierii „Ţării Româneşti!”, trebuie „obligatoriu” să preocupe şi pe contestatarii integrităţii noastre naţionale. Naţiunea noastră este bazată pe o istorie multimilenară şi recunoscută prin tratate internaţionale semnate de toate marile puteri ale lumii dar voci contra s-au tot ridicat mereu. Cu asemenea voci contestatoare suntem obişnuiţi!

Drama istoriografiilor maghiare şi române este împărţirea spaţiului Transilvan, pe care fiecare îl consideră originar, amândouă fiind angajate în căutarea „drepturilor istorice” asupra lui[2]. In spaţiul Transalpinei[3], istoriografia maghiară n-a avut ce revendica, recunoscând până la urmă că spaţiul era deja ocupat de către neamul Basarabilor. Iar cum încercările de a justifica prin documente, că acest neam aşezat de păstori fusese organizat de maghiari eşuaseră, istoricilor maghiari nu le mai rămânea decât două variante:

-                          fie să susţină teoria migraţiei populaţiei la sud de Dunăre bazată pe teoria[4] diversionistă că „absenţa surselor scrise privind românii înseamnă absenţa românilor din acest spaţiu”;

-                          fie să susţină existenţa unei populaţii neorganizate, fără conducători, care a fost grupată în urma creării statului maghiar, într-un stat nou cu ajutorul unor prinţi ai popoarelor nomade ce s-au perindat mereu prin spaţiul transalpin.

 

Ori, teoria că românii  s-ar fi născut ca popor la sud de Dunăre[5], sau au migrat acolo, apoi s-au întors în secolul 13, a căzut destul de uşor testelor.

Spaţiul acela de emigrare n-a fost niciodată precizat şi nici documente în privinţa lui n-au existat! Mai mult, s-a observat că teoriile imigraţioniste apar exact când românii din Transilvania, care formau majoritatea populaţiei, pornesc lupta pentru drepturi politice.  Românii în schimb au venit cu puternice argumente istorice, lingvistice, demografice, arheologice sau de altă natură, nu-i rostul acum pentru a le înşira aici.

Varianta doua, a organizării Transalpinei de către un prinţ al hoardelor mongole sau de către un prinţ al cumanilor, este de dată mai recentă şi este cuplată la „arsenalul maghiar” care mereu fabrică fabulaţii împotriva Tratatului de la Trianon[6] din 1920. Acest arsenal, alimentat de tot felul de diversiuni, printre care şi aceea dacă tratatul mai este valabil, reînvie pe Internet! Iredentiştii,  răsar acum în preajma împlinirii a 80 de ani de la Trianon, parcă anume pentru a dovedi că Ungaria rămâne la gânduri expansioniste la fel cum era şi pe vremea basarabilor, şi în primul război mondial (când ajunsese într-un conflict declarat oficial cu peste 20 de state din Europa şi din restul lumii!) şi în al doilea război mondial (cu Dictatul de la Viena) şi, în fine, iată că şi acum într-o Europa Unită!

Dar deşi iredentismul de pe Internet înfloreşte, conducătorii unguri intraţi de-acum în elita europeană, sunt conştienţi că Tratatul de la Trianon n-a fost "opera diabolica" [7] a României împotriva vecinei sale. Iar contestarea Tratatului de la Trianon, în substanţa sa, ar implica şi contestarea celui de la Paris din 1947 şi, prin aceasta, a ordinii politice şi de drept instaurate după al doilea război mondial. Ceea ce înseamnă introducerea unui principiu de instabilitate în ordinea mondiala.

Dar dacă conducătorii unguri sunt cu picioarele pe pământ, ce te faci cu fanaticii epocii Internet, care toarnă în neştire gigabiţi de „lucrări ştiinţifice” maghiare pe forumuri? Pentru că aici e pericolul: de a crea emoţii şi conflicte inutile între împătimiţii de spaţiu virtual! Uitând că realitatea politică precum şi realitatea istorică sau geografică de azi e cu totul alta, împărţind toţi un spaţiu european comun!

Ca o bomboană spirtoasă însă, ambiţia d-lui Djuvara de a câştiga disputa pierdută acum câţiva ani cu mediile academice în privinţa aberaţiei că „neamul Basarabilor provine dintr-un prinţ cuman” a picat pleaşcă nu în coliva diversionistă a istoricilor maghiari, aceştia îşi dau seama bine că n-are susţinere şi s-ar face de râs, ci în coliva numeroşilor iredentişti maghiari care, cum am spus, ocupă spaţiul virtual al site-urilor Internet pe această temă!

De aici vine pericolul mare, din această modă nouă de divizare simplistă a opiniilor, aidoma luptei de clasă de pe timpurile staliniste. Numai de dragul de a se fi situat, de la început, pe o poziţie îndelung mediatizată (oare de ce?) face pe mulţi să cadă în capcana contestatarilor maghiari şi să  le dea inconştient apă la moară! Comentariile din ziarele on-line la articolele legate de apariţia cărţii d-lui Djuvara au atins cifra miilor iar pe site-l wikipedia[8], temele viu disputate legate de Basarabi şi întemeierea Ţării Româneşti par deja cucerite pe vecie, ca într-o joacă care-i mai tare, de anonimi  cu nume maghiare, pentru „derutarea adversarului”. Deşi wikipedia este un spaţiu deschis, oricine mai poate adăuga şi alte informaţii la temă, unele teme sunt bătute în cuie iar autorii nu se dau în lături de la orice metodă a luptei de clasă pentru a-şi păstra intacte textele bazate exclusiv pe cartea d-lui Djuvara[9] şi diversiuni provenite din partea maghiară. Printre metodele folosite, prioritar apar ameninţări cu expulzarea din spaţiul deschis al wikipediei, mesaje private de intimidare sau de recoltare a intenţiilor „adversarului”, telefoane nocturne şi multe alte „metode”. Pe wikipedia[10], chiar şi la discuţii „libere” postarea mea prin care făceam trimitere la cărţi de referinţă ale poporului român a fost cenzurată[11]. Intenţionat am dat această postare unui „cumanist mai ponderat”, pentru a-i vedea reacţia! Apreciez faptul că tipi cu nume de nomazi îşi sacrifică timpul cercetând o grămadă de documente Internet dar pe wikipedia liberă nu se face cercetare şi discriminare. Cu idei preconcepute se face istorie? Acolo, teoria luptei de clasă staliniste este mai înfloritoare ca oricând şi nu degeaba unii wikipedişti sunt plini de medalii pe pagina proprie mai abitir ca generalii lui Stalin! Pe wikipedia, sunt mulţi voluntari cu capul pe umeri, modeşti, respectuoşi, tineri citiţi dar şi luptători pentru nişte himere maghiare lansate inconştient, din snobism sau prostie, de presa nenorocită de astăzi! 

De aceea îmi propun să încerc a aduce „luptătorii” la realitate, prin nişte aspecte noi ale „cazului Djuvara”.

 

            1.2. – ASPECTUL PSIHOLOGIC

 

Iată ce scriam despre Internet, în capitolul „Boala secolului”, a articolului „Ciberferma animalelor[12]”:

„Ciberdependenţa a ajuns la proporţii înspăimântătoare, mai ales în rândul tineretului! E înspăimântătoare pentru că cei mai afectaţi de acest fenomen sunt mai ales tinerii mai puţin instruiţi, mai puţin educaţi! Sau mai bine zis, autoeducaţi de nişte site-uri şi jocuri deşuchiate pe Internet cu consecinţa faptului că frustrările din timpul şcolii, pot răbufni pe virtual. Pe fondul unei nevroze a neputinţei câştigată în timpul şcolarizării, tânărul se redescoperă pe el însuşi pe Internet! Acolo unde nu-l cunoaşte nimeni, descoperă subit că sunt mulţi alţii care-i aseamănă, că s-ar putea grupa cu ei şi chiar ar putea să conducă, să le fie un fel de „şef”.  Pentru el, atâta timp cât limbajul ordinar, chiar obscen se observă la „colegii” de pe un forum, totul este în regulă.

 Are loc chiar o apropiere, a asociere în obscenitate, impertinenţă şi tupeu[13] şi curând forumurile şi comentariile de pe ziarele on-line sunt cucerite pas cu pas de aceşti ciberdependenţi care devin foarte frecvent nişte isterici, nişte paranoici considerând forumul ca pe un bun propriu. Tema iniţială pentru care a fost înfiinţat forumul va fi repede deturnată, pentru a fi convenabil condusă înspre derizoriul cultural în care trăieşte acest grup de conjunctură.

Orice părere mai avizată venită din afara grupului, ei o consideră ofensă!  Orice om cultivat care intră pe forum şi le face o cât de mică observaţie, devine un intrus! Numai să le dai un indiciu, cât de cât cine eşti,  că încă se vor mai informa despre tine, despre activitatea ta, pentru a găsi ceva prin care să te distrugă!

Dacă nu găsesc, două mijloace le stau la dispoziţie: atacul în haită şi faptul că nu eşti tânăr! Adică ai trăit pe „vremea aia”… vremea aia a lui ceaşcă, dacă mă-nţelegi, formată numai din comunişti. Toate erau atunci comuniste, până şi vacile şi ursul din pădure!”

 

O paranoie ieşită din comun s-a instalat pe Internet după apariţia cărţii d-lui Djuvara[14], carte intens mediatizată de grupul de interese antiromâneşti de la Realitatea TV. Ea a fost însoţită de zgomotul absolut obligatoriu al jurnalelor întregului grup de presă Ringier. Bănuim că ceva stă ascuns în spatele acestei lovituri de presă, unde aspectul psihologic ar fi fost cel mai important.

De ce ar fi acest aspect psihologic atât de important?

Pentru că e cert că el se bazează pe psihologia „luptei de clasă” şi ar putea fi doar un simplu exerciţiu de manipulare care pregăteşte o nouă lovitură uluitoare poporului român. N-ar fi prima! Vedem bine cum deja am început să devenim datori vânduţi marilor grupuri de interese din Europa. România va urma la scară naţională, scenariul micilor funcţionari care şi-au cumpărat în Bucureşti un apartament sau o garsonieră cu împrumut de la bancă şi vor trebui să returneze banii înzecit, ca nişte sclavi, 25 de ani de acum încolo. Aceştia vor fi liberi, când viaţa lor cea mai plină, li se va fi scurs deja! Neosclavia mileniului trei ia startul în România!

Hai totuşi, să nu ne hazardăm în scenarii de felul acesta şi nici să taxăm zgomotul din jurul cărţii d-lui Djuvara ca o diversiune!

Cu toate acestea aspectul psihologic rămâne. În sensul că acum, orice temă din România se tranşează ca în vremuri staliniste sub semnul luptei de clasă, al psihologiei galeriilor de pe stadioane, care cred că victoria echipei le aparţine prin gălăgie, numai lor (principiul terţiului exclus!) nu şi jucătorilor înşişi!

Iar „Lupta de clasă” după modelul galeriei de la stadioane este o luptă continuă şi durează cât ai trăi! Musai, trebuie să-ţi ţii necontenit „partea” şi… doamne fereşte să recunoşti că ai greşit!

Ca produse secundare ale acestei psihologii ţinând de logica bivalentă, apar: conservarea ideilor, a conceptelor şi a primelor judecăţi de valoare. Ori, schimbarea ideilor preconcepute în această psihologie, nu mai e posibilă. Indiferent de adevărurile care vor mai fi spuse.

Se va merge sinucigaş până la capăt,  orice duşman trebuind a fi doborât! Prin orice mijloace!

 

            1.3. – „LUPTA DE CLASĂ” DJUVARISTĂ

 

Consider că de la această psihologie a plecat d-l Djuvara, scriind acel articol din anul in 2000[15].

Revenit în ţară după „rivuluţie”, d-l Djuvara a vrut probabil să-şi tranşeze socotelile cu „istoricii din vremea comunistă”. Doar erau la modă „înfierările” celor care rămăseseră în ţară, pe când cei reveniţi de prin lumea largă rămăseseră „imaculaţi”. O chestiune de orgoliu din vremea tinereţii!

Dar să fim drepţi! Nu numai snobismul de astăzi l-a avansat pe d-l Djuvara, ci prostia unora în căutare de subiecte „tari”, pentru că trebuie să recunoaştem cu ce migală a adunat autorul nişte date istorice care pot avea, voit sau nu, dublă interpretare! Un adevărat cercetător dar cu precizarea că şi-a pus ştiinţa în slujba răului aşa cum Einstein pusese umărul la fabricarea primei bombe atomice, regretând pe urmă degeaba, fiind prea târziu!

Pe lângă ideile greşite găsite prin rafturile istoriei, pe care d-l Djuvara le şterge de praf şi le îmbracă în haină nouă, dânsul mai adaugă şi propriile perle de tot hazul. Cum ar fi aceea că Ţara Românească s-a întemeiat târziu pentru că, citez, „n-am avut noroc de barbarul cel bun[16]”! Sintagmă care se bazează în carte pe o înşiruire de cazuri din istorie, când grupurile de barbari nomazi au dus la întemeierea de state pe locul unor mari împărăţii care s-au prăbuşit! Asta după ce, fără nici o dovadă concretă,  afirmă că „nicăieri, chiar nicăieri nu găsim ca noile unităţi politice să se fi ridicat din vechea populaţie băştinaşă[17]”!

Oare, aşa să fie? Uită d-l Djuvara de acele state care s-au creat prin mişcări de eliberare? Păi chiar Ţara Românească s-a creat printr-o astfel de mişcare de eliberare a lui Basarab Intemeietorul! Ca punct final al unui şir întreg de mişcări de răzvrătire! Cum poate d-l Djuvara să nu ia în seamă răzvrătirea lui Litovoi, răzvrătire în care voievodul şi-a pierdut viaţa?

Spune clar documentul[18]: „iar voievodul Litovoi, împreună cu fraţii săi, în infidelitatea sa, ocupase pentru sine o parte din regatul nostru existentă dincolo de munţi şi cu toate avertismentele noastre nu s-a îngrijit să plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte”. Să nu-l fi citit d-l Djuvara?

Cum poate să nu i-a în considerare nici actul care arată răzvrătirea lui Ioan din cetatea Mehadia, unde se spune: „…am supus stăpânirii noastre cetatea pe care o ţinea Ioan, fiul banului Teodor, răzvrătit împotriva maiestăţii noastre[19]”!

Dar citatele de mai jos? Nu oferă oare ele suficiente dovezi că mişcarea de eliberare a voievodatelor româneşti ajunsese la un punct critic care nu mai putea fi stopat? Iată relatările vremii[20] privitor la schimburile de replici înainte de eliberarea valahilor de sub tutela maghiară:

 „…regele ungur, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea…”

„După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui… Basarab a trimis o solie vrednică de toată cinstea … vă voi lăsa în pace Severinul … numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace … pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia”

„Să-i spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”

„…mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea pe fundul unei văi adânci, ce nici nu se poate numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă … cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă.”

Dintre părerile care combat crearea din exterior a unei „unităţi politice”, cum zice d-l Djuvara, şi acceptă „ridicarea” ţării din vechea populaţie băştinaşă, am ales un citat recent aparţinând d-lui Ionuţ Ţene[21]:

„Din păcate teoria "cumană" susţinută de Neagu Djuvara suferă de lipsă de logică istorică. În anii 1241 – 1242 are loc marea invazie tătară care sfărâmă "Ţara Cumanilor" din Muntenia, recunoscută de documentele vremii. Deci Basarab, numai ca vlah putea avea relatii bune cu tătarii. Cumanii erau deja zdrobiţi şi implicaţi în frontul regal maghiar împotriva tătarilor. După 1242 are loc o emigrare masivă a cumanilor pe două fronturi. Cea mai mare parte trece în sudul Dunării, iar o altă parte însemnată numeric trece în Transilvania şi se pune la dispoziţia regelui maghiar. Astfel cnezatele şi voievodatele valahilor autohtoni din Muntenia încep să se afirme pe plan politic, tocmai datorită plecării cumanilor. Diploma Ioaniţilor de la 1247 amintesc de cnezate şi voievodate valahe şi documentele regale maghiare vorbesc de revolta lui Litovoi împotriva regelui maghiar suveran. Litovoi este înfrânt şi cade în luptă, iar fratele lui Bărbat luat prizonier se răscumpără şi se recunoaşte vasal regelui. Tocmai aceste frământări atestă afirmarea cnezatelor româneşti pe scena politică internaţională, datorită faptului că poporul cumanilor părăsise Muntenia.”   

Nu e nevoie deci de o logică prea sofisticată pentru a constata că invazia tătară şi cruciadele papei au grăbit mişcarea de formare a statului valah dar nu prin punerea în fruntea valahilor a unui „barbar bun[22]”! Pentru că barbarii nomazi, turanicii, n-aveau decât un singur scop: jaful! Îi vedeţi dvs. pe Batu-Han, Tutu-Han, Temur-Han sau pe Thocomerius-Han (dacă acesta ar fi existat, aşa cum se afirmă!) instalându-se „prinţi” în fruntea ungurilor, sârbilor, bulgarilor sau valahilor pentru a strânge dările de la aceste popoare pentru marele Hanat Mongol creat de Gingis Han? O perlă ca asta n-am mai auzit în istorie! E ca şi când Napoleon şi Hitler, în războaiele lor, ar fi dorit să se instaleze la Moscova, ca ţari ai Rusiei! Sau Bush preşedinte-n Irak! Tătarii au jefuit, au ucis, au dat foc pe unde-au trecut şi punctum, cum spunea Eminescu! Valahii erau populaţie aşezată, legată de pământ, a plătit ca să fie lăsată în pace, secole întregi bir la toţi, mai ales la turci. Au pus aceştia vre-un domnitor de origine turcă în Ţara Românească sau Moldova? Că au sprijinit pe unul sau pe altul din conducătorii Ţării Româneşti, da! Depindea de cât de supus se dovedea! Iar moda asta-i valabilă şi în lumea de astăzi!

O altă perlă de tot hazul pe care ne-o mai serveşte pe tavă d-l Djuvara, este aceea prin care ne arată că a ajuns, pe vreo douăsprezece(!!!) căi, la concluzia că dânsul este de origine cuman! Deci, de la prima controversă cu Teomir (Tihomir) şi Basarab cumani, dânsul s-a găsit pe sine însuşi cuman, atât de mult s-a îndrăgostit de propria idee! Lăsând la o parte această parte hazlie, nu putem să nu ne ducem logic cu mintea, că de fapt, această genealogie nu o putea găsi d-l Djuvara decât pe site-urile de genealogie de pe Internet! Despre asta vom vorbi mai târziu.

                                                                                             

                        1.3.1– DIVERSIUNEA NUMELUI CUMAN

                                                                                           

            Chestiunea numelui cuman este privită din perspectivă djuvaristă, ca o dovadă irefutabilă că neamul întemeietor al lui Băsărabă ar fi fost neam de cumani, de îndată ce numele era cuman! Iar după diversiunea aceasta cu numele, următorul pas, spre a întări versiunea originii cumane domnitorilor întemeietori, ar fi aceea a separării totale a lui Băsărabă întemeietorul şi a tatălui lui, de restul neamului! Adică de tripleta Litovoi, Bărbat şi Seneslau urmaşii direcţi ai lui „Negru Vodă ăl bătrân[23]”! Pe care istoricii nu mai au cum să le atribuie altă origine, decât valahă! Recunoştea asta în primul rând regatul maghiar şi încă prin documente oficiale!

            Să luăm diversiunile pe rând!

De ce este chestiunea numelui cuman al lui Băsărabă o controversă istorică iar la d-l Djuvara o diversiune?

Este controversă istorică pentru că în privinţa interpretării numelui sunt tot atâtea idei cam câţi istorici importanţi sunt[24]! Hasdău căuta Bas-Arabi, „Arabi de Jos”, Onciul se gândea la satul Besilor din Balcani, Gh. Săulescu la Bassaripa, chiar Iorga mai bănuia că numele ar putea veni de la haina tracică bassareus, în afară de altă bănuială a lui că numele ar fi fost împrumutat de la cumani.

Dar în afară de faptul că e o controversă istorică, este şi o diversiune a d-lui Djuvara pe care o lansează încă de la început în articolul din Magazin istoric[25] apoi în recenta carte[26].  Dânsul nu reia riguros articolul lui Iorga „Imperiul cumanilor si domnia lui Basarabă[27]” ci consecvent „originii cumane a lui Băsărabă” îl învăluieşte în comentarii nălucitoare, modifică structura a două fraze creând una singură, modificând în final, chiar sensul afirmaţiilor lui Iorga! O manieră incredibilă la un cercetător care trebuie să respecte acurateţea documentelor folosite. Am putea spune că e tipic o făcătură demnă de vechea „luptă de clasă” stalinistă! 

Iată tehnica diversionistă, creată în trei etape. (După ce această variantă diversionistă o mai prezentase pe la televiziuni de mai multe ori!)

Etapa I-a, „pregătitoare”. Zice d-l Djuvara:

„A mai intervenit un element, străin de pura cercetare, de cercetarea senină a adevărului istoric, care să îngreuneze şi mai mult descifrarea realităţii istorice: anume adevărata spaimă a istoricilor români de a descoperi eventual că Basarab Întemeietorul ar fi putut fi de neam cuman! Horresco referens[28] parcă ar fi zis ei, după Vergilius”

Vedeţi cum se înfierează duşmanul? Deja pierii din cap ni se ridică de ură! Mare specialist d-l Djuvara în a scrie o carte de efect, trebuie s-o recunoastem!

 Etapa II-a, „demonstratoare”. Mai zice:

„Nici măcar marele Nicolae Iorga, atât de slăvit, încât şi-ar fi putut permite orişice afirmaţie, n-a îndrăznit să tragă o concluzie clară, cu toate că după titlul pe care l-a dat unui capitol din monumentala sa Istorie a românilor (Simbioza româno-cumană), precum şi din micul articol intitulat  Imperiul cumanilor si domnia lui Basarabă, apare limpede că intuia – mintea lui era prea ascuţită, prea subtilă ca să nu fi dibuit lucrul, anume rolul jucat de cumani la începuturile Ţării Româneşti. În acel articol (dar cine mai scotoceşte prin miile de articole ale lui Iorga?) a scris această frază revelatoare: „Numele desigur e cuman. [29] (Al lui Basarab, apoi în italice, adică subliniat:) Dar numai numele?”

Etapa III-a, „infiltrarea” finală a diversiunii:

„N-a mers însă mai departe, atât de înrădăcinată era – şi mai este încă – prejudecata larg răspândită, aproape generală în subconştientul compatrioţilor noştri, după care toţi actorii istoriei noaste multiseculare trebuie să fi fost, pe toată linia, curaţi coborâtori din amestecul daco-roman!”

Să comentăm acum!

Semnalăm mai întâi, structura modificată a frazelor din originalul lui Iorga.

Sintagma, (Simbioza româno-cumană) apare la Iorga „Colaboraţia Română-Barbară în evul mediu”. Ceea ce e cu totul altceva!

Fraza „Numele desigur e cuman. ” pur şi simplu la Iorga nu există! Da, da, e o făcătură! Iar sensul este total deformat!

Iorga ar fi vrut să spună că numele, (atenţie, Iorga pune după cuvântul numele o virgulă!) desigur. (Punct!) E un împrumut de la cumani dar nu numai numele am împrumutat noi de la cumani, zice Iorga, apoi explică în paragrafele următoare: am suferit o destul de importantă influenţă cumană: „Prin tovărăşia cu ei, din muntele de la Argeş şi Muscel, ei au putut da românilor un impuls către alcătuirea Domniei, care, de la Borciu Cumanul, a putut trece, prin Seneslav şi ai lui Băsărabă cel cu numele cuman[30]” . În consecinţă, întrebarea lui Iorga „Numai numele?” se referea, aşa în general, la contribuţia cumană în spaţiul valah, nu la originea lui Băsărabă cum diversionist  interpretează d-l Djuvara.

Originalul frazelor lui Iorga după ce aminteşte de numele Tocsabă, Talabă, Tîncabă şi, în sfârşit, Băsarabă (s.a.) este deci: „Numele, desigur. Dar numai numele?”  Nu! Multe am mai împrumutat noi, şi chiar vecinii, de la cumani, asta a vrut să spună Iorga, aşa se înţelege din punctuaţie şi din citirea întregului context al frazelor care urmează după semnul întrebării!. „Cumanii, mai afirmă Iorga,  au dat bulgarilor poate un îndemn pentru alcătuirea statului de la Târnova, pe care l-au apărat şi ajutat, apoi tot lor statul de la Vidin prin Terterizi.[31]”

 Aşadar, o minciună djuvaristă aruncată de pomană! Pentru că nu e nevoie să-l facem pe Băsărabă cuman pentru a semnala influenţa cumanilor în spaţiul valah. Şi nici nu diminuează cumanismul  cu nimic puterile pe care le aveau conducătorii locali din Oltenia. Spre deosebire de Moldova unde „rangul boieriei banului era mic, venind după paharnic, în Muntenia banul Craiovei era cea mai înaltă boierie, îndată după domn, şi cu mult mai presus de toţi ceilalţi dregători ai curţei. Nu numai atâta, dar banul de Craiova, avea chiar,in deosebire de ceilalţi boieri, o putere teritorială, care se întindea tocmai asupra celor 5 judeţe de peste Olt, unde se exercitase din timpuri vechi autoritatea voievozilor acelei regiuni.[32]”

Cumanii îşi vor fi avut şi ei rolul lor în viitorul unor voievodate româneşti! Ba se poate afirma, că influenţa cumanilor a fost mai accentuată, poate, în alte voivodate decât cele din dreapta Oltului unde îi găsim, în vremea lui Litovoi, pe cumani robi la curtea boierului Gavrilă din Strehaia.[33]

Dar de la echilibrul lui Iorga, până la isteria cumană declanşată de djuvarişti alături de contestatarii trianonişti care au cuprins reţeaua Internet, e cale lungă. Şi nici nu se va sfârşi curând! Pentru că vechea controversă maghiaro-valahă, semnalată de Iorga, a rămas valabilă şi astăzi. Pentru a înţelege perfect controversa, iată paragrafele originale ale lui Iorga[34]:

Despre tovărăşia alani, vlahi, cumani. „De altfel o asemenea tovărăşie – nu supunere a populaţiei româneşti de năvălitorii asiatici – pare a se oglindi în numele de „Silva Blachorum et Bissenorum”, „pădurea românilor şi pecenegilor” – sub „pecenegi”, de mult dispăruţi, e a se înţelege: cumani - , care se dă regiunii vecine cu Ţara Bârsei, ocupată de teutoni, într-un foarte cunoscut act unguresc[35]. Să nu uităm că aproape în acelaşi timp vedem pe teutoni câştigând la creştinism – adică la catolicism – pe cumani, şi, alături, episcopi schismatici, evident româneşti, cari momesc şi pe saşii şi ungurii colonizaţi de cavaleri dincoace de munţi la credinţa lor schismatică”.

Despre strategia catolică, contra schismaticilor ortodocşi. „Pentru a sfărâma o asemenea tovărăşie adusese regele Andrei al II-lea pe teutoni, căutând a face din ei o simplă strajă, iar, când ei deveniră aproape statul ce erau să fie în Prusia, suveranul ungur, expulzându-i, căută să facă din episcopatul cumanilor, la Milcov, acel punct de plecare pentru „Transalpina”, cum cel din Bălgrad (Alba Iulia n.a.) înaintaşii lui făcuseră unul pentru Transilvania.”

Valahii aveau deci, episcopi „schismatici”,  necatolici! Amplasarea acelui „cap de pod” de la Milcov, dovedeşte aşadar, că nu valahii ar fi avut nevoie de vreo episcopie catolică fiind ei înşişi catolici în vremurile acelea, cum încearcă să acrediteze ideea d-l Djuvara! Din contră, episcopia se voia o ariergardă menită să disemineze catolicismul în Valahia care-şi avea propria-i cale! Acolo, în voievodate, voievozii locali priviseră probabil peste Dunăre ce se-alesese cu recunoaşterea supremaţiei Bisericii romane de către Biserica bulgară! Ce se-alesese din dualismul renăscut în sânul creştinătăţii! Ioniţă Caloianul, cu toate că primise coroana din mâinile papei Inocenţiu al III-ea, „îşi unise forţele cu cele ale turcilor (nomazii cumani) şi cu ale altor „duşmani ai crucii” [36]” şi sfârşise prin a bloca cu brio calea armatelor primului împărat latin al Constantinopolului, Baudouin I, a-l lua prizonier şi a-l fereca în turnul capitalei bulgare, unde şi-a dat şi duhul!

Aşadar, marea diversiune djuvaristă a numelui cuman, este construită aşa cum aţi putut constata extrem de clar, pe minciună, pe preschimbarea structurii a două fraze într-una singură pentru a se ajunge la scopul dorit. Acest scop, devine acum evident: dacă impunem ideea că Basarab are nume cuman, va fi mai uşor de dovedit că e şi el cuman. Ba se poate merge şi mai departe! Dacă „tata conducător” e cuman, poporul lui musai să fie catolic, se ştie doar, cumanii trecuseră la catolicism! Iată ce uşor se poate face Valahia catolică aşa cum se făcuse şi Bulgaria catolică prin invocarea dualismului de început al lui Ioniţă Caloianul!

Când se constată că o minciună stă la baza unei strategii, tot eşafodajul de diversiuni ale acelei strategii se clatină! De pildă „descălicatul”! El este bazat pe cu totul alt fenomen decât în Moldova! Dar la ce-ar ajuta el, este evident: ar întări şi mai mult versiunea cumanistă a lui Radu Negru de îndată ce el soseşte călare direct, aţi ghicit?, din Ţara Făgăraşului împânzită de „catolicii” cumani!

De fapt, pe întreg parcursul cărţii lui Neagu Djuvara observăm această strategie de a acumula mereu o serie de diversiuni, atent numerotate,  pentru a influenţa psihologic cititorul cu abundenţă de documente, pentru ca în final, cu ele bine aranjate, să tragă concluzia preconizată.

Metoda fiecărei diversiuni constă, de regulă, în extrapolare. Bunăoară, maestrul Djuvara, descoperă un medic numit Pandrea, în Ţara Loviştei, pentru dânsul un adevărat ou de aur sau să-l cităm exact: un „refugiat în Franţa de zeci de ani şi acum grav bolnav”[37]  care, „n-a putut exploata în întregime acel „tezaur””! Acel „tezaur”, cum bine îl pune în ghilimele autorul, este, practic, un carnet cu „datini strămoşeşti şi de folclor”! El, „ar dovedi” că acolo în Ţara Loviştei, 3/5 din cuvinte sunt de origine slavă, 1/5 de origine daco-romană, şi, bine subliniat, 1/5 de origine turanică! (sic!) Nu se mulţumeşte însă d-l Djuvara doar cu concluzia care ar reieşi de aici, şi anume că, n-ar mai fi rămas prin Ţara Loviştei nici măcar un scrum de latinitate dar mai şi extrapolează „numerotat”[38] :

1. „În cele trei veacuri şi jumătate de şedere în „ţări”[39] româneşti, pecenegii şi cumanii ar fi sălăşuit peste tot, până în creierii munţilor; (sic!) şi, fiind stăpânitori, (!?) au lăsat în urma lor mulţime de nume de locuri.”

Urmează o diversiune caracteristică „metodei”, la punctul 2. După ce autorul dă „un şir” de hidronime cu nume slave, ehei! şir format din… patru râuri mari şi late, Ialomiţa, Dâmboviţa, Neajlov, Milcov, restul fiind la etc., iar extrapolează ba mai făcând şi garagaţă de viersurile Mioriţei noastre „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”: „Dar nu e oare cazul să constatăm că până şi în aceste viersuri de dulce rezonanţă şi fantastic destin, doar gura şi piciorul, termenii cei mai poetici, sunt de origine latină?[40]”

Iar cu ură şi diversiuni maestre? Cuvântul „un” te pomeneşti că vine de la „adin”-ul slav, nu-i aşa? Adin, dva, tri, cazacioc! Vezi ce mai slavi suntem noi dacă ştim juca o ţâră de cazacioc? Observaţi ce minuni poate face extrapolarea? Să vedem care mai zice că Mioriţa noastră nu ne vine de la cazaciocul rus!

La punctul 3. al concluziilor djuvariste ce citim? „În ce priveşte nomenclatura de origine daco-romană, cred că un studiu comparativ cu situaţia din ţări ca Franţa şi Spania ne-ar putea arăta cam cum au fost păstrate toponimele latineşti şi în acele părţi ale fostului Imperiu Roman”

Păi a cam rămas în urmă d-l Djuvara cu cercetarea limbii române tot căutând după cuvinte cumane! Un istoric, chiar amator, care se respectă, atunci când scrie o carte şi se referă la limbă pune mâna pe lucrările lingviştilor aşa cum a făcut şi istoricul Ion Bulei care a scris şi dânsul „O istorie a românilor” cam în acelaşi timp cu diversiunea djuvaristă „Thocomerius – Negru Vodă”.

 Iată ce lucruri interesante despre structura gramaticală a limbii române a cules d-l Ion Bulei după ce arată că peste 60% din fondul principal[41] de cuvinte din limba română este latin:

„De asemenea, structura gramaticala a limbii romane este latina.

Dintre influenţele suferite de latina devenită română, mai importante sunt cele de substrat şi de superstrat. Substratul dac numără în jur de 160-170 de cuvinte, cu peste 1 400 de derivate (prin comparaţie, în limba franceză sunt 180 de cuvinte de origine celtică, ceea ce nu înseamnă ca odată cu cucerirea romana au dispărut galii). Filologul I. I. Rusu face o comparaţie între cuvintele din traco-dacă şi derivatele lor şi cele de origine latină şi derivatele lor. La 2 099 de cuvinte latine există 6 806 de derivate, adică un raport de 1:3,3. ,,Reducând cifra derivatelor la 1 200 ori chiar la 100 (prin omiterea termenilor cu caracter special ori de secundară însemnătate), obţinem un raport de 160 (170): 1 000 = 1:6, care ar fi minimal. Rezultă, aşadar, că elementele autohtone au derivate în număr mai mare decât oricare dintre celelalte categorii lexicale, dovadă şi aceasta despre vechimea şi importanţa de care se bucură ele în alcătuirea şi economia generală a limbii române." Cuvintele din substrat, ca în toate limbile romanice, se referă la cadrul natural şi la vechi îndeletniciri.

Superstratul limbii romane este slav (în celelalte limbi romanice el este germanic). Slava a influenţat vocabularul şi a determinat unele modificări fonetice. Influente ulterioare, în lexicul limbii române, provin din greacă, maghiară, turcă. Neologismele latino-romanice, pătrunse masiv spre sfârşitul secolului 18 şi în prima jumătate a celui următor, odată cu deschiderea culturii romane spre lumea occidentală, au făcut sa se vorbească de o adevărată reromanizare a limbii române.

Limba romană este foarte omogenă. Practic, ea se confunda cu dialectal istoric dacoroman de la nord de Dunăre, vorbit azi de c. 26 de milioane de romani. Prin remarcabila-i unitate, limba romană contrastează cu accentuata diferenţiere dialectala a limbilor romanice din Occident. Omogenitatea şi caracterul arhaic al limbii romane pot fi explicate prin ,,reconversiunea rurala" de după abandonul roman al Daciei, revenirea la un mod de viaţă agro-pastoral preroman. In acelaşi timp, ,,societatea românească medievală a fost una esenţialmente rurală, fapt pentru care limba şi-a conservat unitatea sa organică in absenţa centrelor urbane, care în Occident au reţinut particularismele şi au creat terenul pentru apariţia dialectelor" (Stelian Brezeanu).

In afara dacoromânei, identificată, în general, cu limba romană vorbită la nordul Dunării, exista trei dialecte istorice vorbite la sud de Dunăre, create in secolele 7-10 de grupuri ale populaţiei romanizate, dislocate de invazia şi ocupaţia slavă. In nordul Greciei şi în Macedonia meridională, cu centrul in Munţii Find, s-a creat dialectul aromân sau macedoromân; pe valea râului Vardar, dialectul meglenoromân; iar în vest, in Peninsula Istria, dialectul istroromân (după unii lingvişti, rezultatul unei emigrări târzii din nordul Dunării).”[42]

Iată  deci cum scriu nişte oameni de meserie!

Şi iată ce concluzii trage d-l Djuvara din carnetul cu poveşti, basme şi poezii al medicului Andrei Pandrea din Ţara Loviştei, dar şi din… „Diploma Ioaniţilor”:

„Reluând această interesantă coincidenţă între respectivele proporţii de toponime de origine daco-romană sau slavă ori turanică şi de antroponime de aceleaşi origini, am putea să ne aventurăm şi într-o evaluare posibilă a componentei acelei clase superioare pe care ne-a dezvăluit-o Diploma loaniţilor: anume care vor fi fost originile probabile ale acelor voivozi, cneji şi ,,maiores terrae". Ar reieşi, şi din menţiunile pe care le avem despre primele formaţiuni politice ale românilor, împingând scrutarea până în secolele al XlV-lea-al XV-lea, că pătura conducătoare ar fi în proporţie intre 1/2 şi 2/3 de origine slavă (îndepărtată, ce-i drept, căci putem considera apariţia primilor cneji slavi peste populaţii în majoritate de rumâni, din veacul al X-lea, deci în epoca ce ne interesează, cu totul românizaţi, ceea ce justifică expresia care ne-a devenit familiara, de ,,slavo-romani"); intre 1/5 şi 1/4 de origine turanică, în special cumană, iar, tot aşa, doar între 1/5 si 1/4 de origine valahă, din acei juzi cârmuitori de grupuri de sate care, prin asemuire cu cnejii contemporani ai lor, şi-au croit drum în clasa superioară, până în stratul dominatorilor.

Revenind la componenta cumană, o încercare de a evalua proporţia de toponime de origine turanică în tot cuprinsul Munteniei ar depăşi cadrul prezentei lucrări şi competenţa mea.”

Vedeţi ce concluzii se pot trage dintr-un carnet de cântece al unui medic?

Bine zis domnule Djuvara! Multe nu-s de competenţa domniei voastre dând un prost exemplu!

Pentru că tocmai obiceiurile cele rele sunt primele care se întind ca râia!

 

                                                                                             

                        1.3.2. – DIVERSIUNEA DJUVARISTĂ A CERCETĂRII ISTORIEI DOAR PE BAZA ORIGINII UNOR NUME, SE EXTINDE PE INTERNET

                                                                                             

Dacă d-l Djuvara a reuşit să provoace imens scandal pe Internet, în foarte mare măsură el provine din controversele lingvistice. Metoda susţinerii ipotezelor istorice doar pe consideraţii lingvistice este una foarte la îndemână pentru tot felul de neavizaţi. E ca la fotbal, tot stadionul se pricepe dar joacă doar 22! Mare nenorocire ne-a adus cartea d-lui Djuvara prin abordarea metodei lingvistice după ureche. Acum, toţi forumiştii, wikipediştii, medieviştii şi alte grupuri de zgomote pentru istorie, se întrec pe Internet în cele mai fantastice ipoteze lingvistice! S-a găsit metoda! Orice se poate demonstra   extrem de simplu printr-o demonstraţie personală de lingvistică sau trimiterea la articole unguresti, sârbesti, bulgăreşti, englezeşti, numai româneşti să nu fie!

Un djuvarist de la wikipedia, de prin Braşov,  mi-a turnat prin mail, în stil paranoic[43] toate ipotezele altora din străinătate, privind instituţia „boieriei”. Nu i-am spus că eu foloseam cercetările celor mai avizaţi lingvişti: contemporanul lector dr. Sorin Paliga de la Universitatea din Bucureşti şi deja reputatul Al. Rosetti, membru al Academiei Române care şi-a închinat întreaga viaţă studiilor lingvistice. L-am lăsat „la liber” în corespondenţa sa, ca să văd cât era de pătruns de moda djuvaristă! Modă după care, toate cuvintele ne vin fie de la turcii nomazi „ori de la tătari”, fie de la slavi, fie de la oricare alţii numai de la latini nu! După aceşti fanatici Internet, vocabularul nostru lipsea în evul mediu, noi n-aveam nimic, vorbeam numai cu cuvinte de împrumut! Cât snobism! Dacă tot caută dovezi lingvistice unii wikipedişti care „şi-au tras” şi  nume de „bozgor” pe Internet (expresia exactă a unuia: „nu sunt boanghen”) de ce nu merg ei cu Internetul la cel mai elevat centru al ţării, Universitatea din Bucureşti şi ne toarnă pe wikipedia doar „dovezi” ale autorilor maghiari? Care autori, e regulă!,  niciodată nu se folosesc de lucrările specialiştilor noştri! Cercetarea bazată pe discriminare e clar că e o mare şi gogonată minciună! Poate oare un străin să perceapă mai bine decât cei de la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, sunetele exacte ale limbii noastre? Poate stăpâni mai bine fonetica noastră un maghiar care nici măcar „buna ziua” nu ştie să zică româneşte?

Ar fi aflat de la Sorin Paliga următoarele:

„Se pune întrebarea esenţiala: care este originea termenului?

Un studiu „clasic“ privind instituţia boieriei la slavii din sud (în special la sîrbi) subliniaza ca termenul este atestat timpuriu la Constantin Porfirogenetul, care a trait între 905–909 (De ceremoniis aulae byzantinae, I), unde se precizeaza ca „primii şase boieri A(B0*C-) erau cei mari (μ-5DB(0A(B0DC-))“. În general, termenul a fost considerat turcic (Novakovic 1913: 210–255). Deci, deja în secolul al X-lea, termenul pare a se fi consolidat aşa de bine, încît el este atestat chiar în Bizanţ.

Problema însa de abia acum capata valenţe noi şi deloc uşor de rezolvat. Ideea ca boier (respectiv boljar, boljarin, bojarin etc.) ar fi un cuvînt turcic o susţinuse înca din secolul trecut un erudit ca Franz Miklosich (1886: 17), care facea legatura cu radicalul turcic bojlu, ‘înalt’, de aici ‘persoana de vaza, boier’.

Ipoteza originii turcice (banuita probabil, pecenega şi/sau cumana, dat fiind ca termenul apare consolidat înaintea sosirii turcilor otomani în Europa) era, într-adevar, tentanta şi ea nu a fost aproape niciodata contestata, cunoscînd diverse variante de explicare. Spre exemplu, într-o alta versiune,radacina turcica ar fi baj, boj, bat ‘înalt, bogat’, de aici cazac bajon ‘persoana bogata’. De la cazaci cuvîntul ar fi fost împrumutat de ruşi şi apoi raspîndit în toata Europa (Vámbéry 1878: 193/§ 205). Nu ni se explica cum forma cazaca bajon ar fi fost împrumutata de ruşi ca bojarin: incoerenţa unor corespondenţe fonetice plauzibile face ipoteza greu admisibila.

Tot spre ipoteza unei origini turcice se îndreapta, mai recent, Petar Skok (1971–1974, 1: 186), care presupune un proto-bulgar (turcic) boila cu un formans -lar, deci boila-lar > boljar; ipoteza este la fel de neconvingatoare ca şi celelalte.

Dupa parerea noastra, ipoteza unei origini turcice (în oricare din versiunile aratate ori altele posibile) nu poate fi susţinuta cu argumente plauzibile, dintr-un motiv cît se poate de simplu: boieria ("i termenul boier) nu exista la popoarele turcice ca instituţie, deci nu etniile turcice puteau impune sud-estului european un termen care lor nu le era specific. Nu este de mirare ca în turca otomana boyar are un sens cît se poate de neechivoc: ‘nobil proprietar de pamînt în Valahia’ * „(Redhouse Turkish-English Dictionary, Istanbul 1968: 193)” [44]

 

Un wikipedist care respectă poporul român, cultura şi istoria lui, nu trebuie să devină adept fanatic al unei idei şi să aplice „lupta de clasă” djuvaristă pentru a o impune! El trebuie să posteze imparţial acolo, un text sau nişte documente, doar din punct de vedere tehnic! 

Spre exemplu, în materie de etnogeneză, chiar să popularizeze “Grupul de studiu Etnogeneza”[45],  “grup” la care participă patru instituţii dintre cele mai reprezentative ale cercetării româneşti: Institutul de Arheologie “V. Pârvan”, prin Andrei Magureanu, Institul de Arheologie si Istoria Artei, prin dr. Ioan Stanciu, Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti prin  dr. Ioan Carol Opris,  Muzeul Naţional de Istorie a României, prin  dr. Eugen S. Teodor.

Nu se face cercetare cu patimă, cu luptă de clasă, cum încearcă wikipedistul acela care zice ca l-a preocupat problematica şi-şi completează valenţele lingvistice pe Internet numai din operele autorilor care sunt favorabili ideilor lui! Trebuie să respecţi pe cel care are altă părere, şi chiar dacă nu-i specialist, poate că foloseşte cercetările unor specialişti. Culmea că acolo la wikipedia umblă spiritul de gaşcă: i-am spus lui „X” (Anonim bineînţeles, ca să n-aibă responsabilitatea afirmaţiei şi în consecinţă, putând fi impertinent la liber!) ca nu sunt cumani prin munţii Tismanei, ci păstori români, oameni aşezaţi de locuri, nu nomazi cu căruţa cum erau cumanii! A sărit în apărare braşoveanul „Y” care zice să-l citesc pe …  Djuvara, bineînţeles că a auzit de Iorga şi Bratianu, de aceea mi-i recomandă şi mie! Şi ar mai fi mare specialist în lingvistică ghici cine? Răzvan Theodorescu (fostul ministru FSN de la cultură, poreclit „cap de cauciuc” dacă nu vă mai amintiţi bine de dânsul) care, cum se ştie, predă istoria religiilor la universităţi şi nicidecum lingvistica!

Nici unul nu e deci lingvist de meserie, cercetător al limbii române! Iar Djuvara şi-a dat licenţa în literele franţuzeşti la Sorbona şi nicidecum în cele româneşti! Cât despre Iorga deşi e un istoric de mare crezare, domeniul lingvistic e totuşi diferit şi pentru el!

În consecinţă, orice părere a acestora în materie de lingvistică păleşte în faţa lui C.A. Rosetti, care bazat pe cercetări minuţioase ale mai multor membri ai Academiei Române, afirmă:

„Fondul latin al limbii române alcătuieşte elementul de bază al vocabularului limbii. Astfel, din 1000-1500 de cuvinte, alcătuind fondul lexical de bază al limbii române, alese după criteriul folosirii cuvântului de întreaga populaţie şi al importanţei cuvântului, 60% sînt de origine latină şi 20% de origine slavă… O cercetare statistică (Lingvistul Dimitrie Macrea) a vocabularului poeziilor lui M. Eminescu, cuprinzând în total 3607 cuvinte, arată că elementele  latine alcătuiesc 48,68% din totalul de cuvinte, cu o frecvenţă de 83%, pe când cuvintele slave, în număr de 16,81%, au o frecvenţă de numai 6,93%.”[46]

In loc ca studieze marii lingvişti ai ţării Graur, Rosetti şi alţi membri ai de la Academiei Române, viejii wikipwdişti, ca să ne dovedească cât suntem noi de cumani, mă trimit la un studiu făcut de Brezeanu asupra a trei localităţi cu toponimul Galaţi din zonele Alba, Hunedoara şi Bistriţa Năsăud, având deci, aceiaşi rezonanţă fonetică ca portul Galaţi (nume cuman nu-i aşa?) de la Dunăre! Şi ne dau nouă românilor peste nas cu acest articol, afirmând în mod impertinent şi absolut categoric, că trebuie să recunoaştem „masiva infuzie toponimică medievală cumano-pecenegă de pe teritoriul de azi al României!”[47]

Ba mai mult, contracarează cu acest articol însăşi pe Bogdan Petriceicu Hasdeu: „Domnul Brezeanu este un mare specialist în acest domeniu. (În schimb, povestea povestită frumos de marele maestru Bogdan Petriceicu Hasdeu despre clanul sarabha, în contextul Basarabilor şi cu speculaţia privind contopirea în nume a titlului nobiliar administrativ ban, este o... poveste.) 

Vedeţi cum iubeşte wikipedistul pe Brezeanu pentru că a găsit trei localităţi cu nume cuman şi-l pune la colţ pe Hasdău pentru că a vorbit despre neamul Basarabilor?

Iată ce-i ziceam d-lui cumanist-djuvarist de circumstanţă, folosind lucrarea lui Rosetti:

„La pagina 916, se afla si dictionarul limbilor turcice! Probabil ca autorul a considerat irelevanta prezenta cuvintelor turcice fata de ponderea cuvintelor de origine latina, slava veche si limbi balcanice deoarece a luat in discutie un total de doar 18 cuvinte din care unul singur de origine cumană Jaasi! Acestea sunt (nu am caracterele care trebuie, folosesc asemanatoare): bulya, bulyur, ciorba, efendiler, jassi, kalabalik, katan, katanler, mamaliga, oluk, ongl, ogur, oguz, on-kol, pita, soba, uluk, urda. (pag.916-917)”[48]

Ori, văzând că vin cu concluzii clare, ce-mi mai toarnă prin e-mail privat wikipedistul lingvist? „Toponimia Tismana & Co. din imprejurimi sint puternic slave.”  Măi să fie, cum cunoaşte el mai bine decât mine care m-am născut aici, toponimia locurilor! El, mai locuind şi prin America! Nu te-apucă râsul?  În afară de satul Gornoviţa, sat care a suferit nişte influenţe slave datorită unor grupuri de slavi instalaţi aici şi o parte din satul Sohodol care se învecinează în munţi cu acesta, nu prea găseşti nici nume, nici dealuri sau munţi şi nici râuri „slave” sau „cumane” la Tismana. Iată:

Râuri de la est la vest: Sângeriş, Vizieşul, Viezurata, Padul, Albul, Pârgavul, Piscuri, Căcăruşul, Tismăniţa, Tismana, Dorna, Crişanu, Păltinei, Geamănu, Dosul Cioclovinii, Valea Şasea, Gurnia, Furnia, Pocruia, Izvarna, Orlea

Poiene, dealuri şi munţi. Piscuri, Ulmătu, Poiana cu Fragi, Gripcea, Lespezele, Bou, Oslea, Groapile, Gârdomanu, Nedeia, Nedeuţa, Prisloape, Suliţi, Şarba, Măneasa, Turcineasa, Pestisanu, Frumosu, Cărpinei, Păltinei, Steiul Coziei, Padinatisa, Teomirul, Măgura, Ruşchiu, Merişorul, Piatra Pocruii, Cornetul, Ruşeaţa, Gorganul, Gurgumeiul, Mereaz, Eroni, Şerşori, Fundoane, Gura Plaiului, Drimoxa, Chiciura.

Iată doar câteva toponime! Nume româneşti! Desigur, câteva sunt împrumutate. Şi dacă sunt împrumutate, ce! Nu mai suntem geţi, valahi, români care nu ne-am mişcat de-aici din colţul acesta ferit de ţară de milenii? 

Dar omul a intrat în psihologia şi metodele djuvariste!

Conform căreia musai, ca să te afirmi şi să cauţi notorietatea, trebuie să calci în picioare studiile lingviştilor consacraţi şi evidenţele!

 

  1.4. – NEAMUL LUI BĂSĂRABĂ ŞI LEGĂTURILE VALAHO-BULGARE-SÂRBE

 

După diversiunea numelui, făcută pentru a întări versiunea originii cumane a domnitorilor întemeietori ai Ţării Româneşti, următorul pas în diversiune am spus că ar fi acela al separării totale a lui Băsărabă întemeietorul şi a tatălui lui, de restul neamului! Asta a făcut d-l Djuvara încă din primul lui articol[49]!

Trebuie să recunoaştem: apariţia articolului d-lui Djuvara în revista Magazin Istoric, nr. 8, din anul 2000, ne-a pus pe toţi cei interesaţi de istoria Basarabilor pe studiu, descoperind lucruri noi! Până la urmă cartea s-a dovedit totuşi folositoare!

Pentru că, nimeni nu-şi mai pusese problema readucerii genealogiei Negrului Vodă în discuţie! Se părea că istoricii tranşaseră asta o dată! Unii găsiseră că voievozii munteni sunt urmaşii „Negrului Vodă ăl bătrân” începând de la descălecatul din 1215, alţii îl identificaseră, fiecare pe rând, cu alţi voievozi, ba cu Seneslau, ba cu Litovoi, ba cu Teomir, ba cu un alt Negrul Vodă de la Câmpulung dar „nedescălecat”, alţii sfârşiseră prin a spune că legendarul Negru Vodă nu există!

Până la urmă se ajunsese la un consens: de îndată ce în evul mediu nici nu se concepea o încuscrire decât între familii de acelaşi rang, altfel riscai să fii exclus din neam, era evident că voievozii noştri, neamul boieresc, formau un lung şir de neamuri care-şi măritau fetele cu vecinii de acelaşi rang, chiar cu cnezi din Bulgaria sau Serbia sau cu rude mai îndepărtate de acelaşi rang. Cutuma se perpetua chiar dinainte de evul mediu şi în consecinţă, greu se putea gândi o impunere cu forţa a unuia din prinţii nomazi veniţi să jefuiască şi să tragă micile voievodate prin foc şi sabie, ca mai apoi, să-l mai pui şi „conducător iubit”!

Neamul provenit din legendarul Negru Vodă, probabil un boier mai puternic, era deci un sistem deschis doar de la un anumit rang boieresc în sus! Şi tocmai de aceea istoricii l-au numit neamul lui Băsărabă, după întemeietorul Basarab care-şi câştigase prestigiul de domn de ţară în lupta de la Posada!

Aşa cum nici un articol din Ungaria, Bulgaria sau Turcia nu mă va convinge că avem o „masivă infuzie de toponime pecenego-cumane” când membrii academiei noastre române zic altceva, pe bază de minuţioase şi multiple cercetări, tot aşa şi teoria descendenţei  noastre din nomazii cumani sau din mongoli este un mare fâs care ne face să ne ducem iute mâna la nas! 

Bineînţeles că d-l Djuvara nu spune nimic despre site-urile de genealogie amintite într-un paragraf precedent! Cu care şi-a găsit, în sfârşit, propria-i origine cumană de nu mai puţin de 12 ori! Primele astfel de site-uri au apărut pe Internet, ca modă, în anii 1998-2000 şi bănuiesc că ele au fost descoperite de mine cam în acelaşi timp cu d-l Djuvara. Eu n-am amintit nimic de ele pentru că aveau nişte date care nu mi se potriveau, iar d-l Djuvara, probabil pentru că n-a găsit vreo variantă cumană şi pentru Basarabi, ci desigur cea mongolă, la care eu am făcut referire pe site-l meu Tismana milenară[50] cu mai mulţi ani în urmă!

Dacă acest site ar fi fost demn de încredere, l-aş fi folosit pentru contracararea variantei cumane! Nu l-am folosit, pentru că aceasta ar fi fost o metodă ce n-are a face cu cercetarea istorică, dar la ceva tot mi-a folosit acest site. Tot observând neconcordanţele sale şi tot căutând în documente, am mai găsit dovezi ale legăturilor strânse dintre voievozii urmaşi ai Negrului Voievod! Cea mai interesantă dovadă pentru mine fiind aceea că nu numai Litovoi şi Bărbat au fost fraţi, dar şi voievodul Seneslau era frate cu ei[51] ceea ce site-ul de genealogie nu arată!

Că Litovoi, Bărbat şi Seneslau ar fi fost fraţi, bănuiam prin faptul că au condus voievodatele lor în aceiaşi perioadă, după invazia tătară. Dar nu am avansat ipoteza, căutând noi dovezi. Aşa cum căutam dovezi şi pentru teritoriul stăpânit de Bărbat! Acum, pentru că Bărbat (1273-1290) îşi căsătorise fiica după cneazul Tihomir(1290-1310) rezultat dintr-o căsătorie a lui Constantin Tiş (1257-1277), ţarul bulgar, cu Irina fiica lui Ioan Asan II (1218-1241), e de presupus că el stăpânea sudul Olteniei iar Litovoi nord-vestul ei şi Haţegul! 

Cu toate neconcordanţele lui, să studiem totuşi puţin mai atent site-l acesta, care face referire la Thocomerius ca „urmaş” al vestiţilor Gingis-Han şi Batu-Han[52]. 

Vedem în anexe, cinci pagini de genealogie de pe site-l englezesc amintit. Din ele reiese, că Radu Negru ar fi fost un boier mai avut, dar nu se ştie cu cine a fost căsătorit şi nici de unde vine. A avut un fiu, pe Litovoi, dar fraţii lui Litovoi sunt omişi. Legături de origine tătară nu sunt, a se reţine acest lucru!

În anexa 4, este vorba de Litovoi. Nimic despre fraţii lui aşa cum se afirmă în actul de danie al lui Ladislau[53].  In site-l de genealogie, Seneslau figurează ca fiul lui Litovoi iar Bărbat, fiul lui Seneslau.

În sfârşit, Bărbat are o fiică pe care o căsătorise cu Thocomerius – „aka Tihomir”!

Este singura legătură între Basarabi şi Thocomerius pe acest site de genealogie. Dar Thocomerius e sigur prinţ tătar ori e Tihomir al nostru?

Păi, nu prea e tătar! Pentru că avem o notă de subtitlu, in anexa treia, după care Thocomerius prinţul tătar din hoardele de aur ale mongolilor, ar fi ceea ce zisesem noi demult, Tihomir cel care aduce liniştea şi pacea, dar în… Bulgaria.

Da? Aşa ar mai merge! Pentru că la sud de Dunăre neamul asăneştilor avea obiceiul să se încuscrească cu neamul basarabilor!

Teodora lui Basarab I se măritase după Ivan Alexandru (1331-1371) iar Ana lui Nicolae Alexandru devenise, tot în Bulgaria, soţia lui Ioan Sracimir (1355-1371). Mergem mai departe cu observaţiile, cu logica…

Pe vremea aceea, fetele boierilor, fetele voievozilor, erau favorizate cu zestre mare la căsătorie! Pentru că, cu cât zestrea fetii era mai mare, cu atât şi peţitorii erau de rang mai înalt, aici era o întreagă strategie pentru încuscriri de răsunet! Se cunoaşte povestea cu gâlceava dintre Nicolae Gavrilă din Strehaia şi Litovoi din Sohodol legată de dorinţa lor de încuscrire cu cneazul sârbilor Stefan Miliutin (1282-1321). 

„Cică Gavrilă, tot umbla să-şi mărite fata, Dobra, cu Miliutin. Dar hoţomanul de Litovoi îi răsuci minţile Dobrii că Miliutin n-are decât doi dinţi în gură, horcăie noaptea, duhneşte a vin şi usturoi şi o momi după un băiat frumos din Sohodol. După ce fata fugi de-acasă de la Strehaia, Litovoi îşi mărită el fata după Miliutin[54].”

Documentele timpului, arată ca Miliutin, n-a ţinut prea mult căsătoria. Bătrân fiind, pesemne că până la urmă i-a fost lehamite să vină voievod în Valahia pe zestrea fiicei  lui Litovoi! In schimb, iată că Tihomir vine din Bulgaria şi el trebuie să fi venit  voievod în Ţara lui Bărbat, pe zestrea primită  după căsătoria cu Ana. Iar din căsnicia lor se va naşte Basarab Întemeietorul.

Alte observaţii asupra site-ului de genealogie:

Şirul neamului lui Băsărabă începe cu boierul Radu Negru, apoi cu  voievozii, după cum urmează: 1. Litovoi, 2. Seneslau, 3. Bărbat 4. Ana?, 5. Tihomir, 6 Basarab I  Deci, Basarab I ar fi cam al şaselea voievod valah din ramura descendentă a boierului Radu Negru.

In documentele bulgare apare numele Tihomir cu diverse ocazii. El este menţionat şi de profesorul bulgar Mladjov când face şirul domnitorilor bulgari. Dar la ei există confuzia Tiş cu Tih(Tihomir), literele slavone „ş” şi „h” se cam aseamănă, pentru că vedem din nota de subsol „son of Tih(Tihomir?)”[55] . Cercetând anii de domnie, de fapt era invers: Tihomir era fiul lui Constantin Tiş!

De bună seamă că vă veţi pune întrebarea de ce am dat atâta importanţă acestui site de genealogie, de îndată ce Negru Vodă şi Thocomerius sunt introduşi printre hoardele mongole fără nici o motivaţie demnă de încredere. Păi tocmai aici e cheia! Iată o veritabilă probă de a nu mai da crezare străinilor, de a nu mai fi snobi aşa cum e moda! Se vede de departe că e o făcătură şi s-ar putea închipui o serie de scenarii pentru mobilul ei! Bunăoară, se ştia că familia regală britanică este înrudită cu familia basarabilor. Pe de altă parte hoardele lui Gingis Han cutremuraseră lumea! Ce si-o fi zis mister Jamie Allen cu site-l său de genealogie? Oare n-am putea noi găsi vreo înrudire? Că tare i-ar prinde bine coroanei britanice nişte „vitejie” mongolă! Cum George, Diana, Churchil şi Louis nu prea seamănă a nume mongole, n-avem noi pe undeva prin Europa vreo rudă cu nume apropiat? Ba da, e Thocomerius! Ca să vedeţi ce simplu e pentru englezi! Iar noi românii ne ţinem mari: decât „viteji” mongoli mai bine adevărul! 

  

1.5. – CONCLUZIE LA SERIA I-a „NEAMUL ÎNTEMEIETOR AL LUI BĂSĂRABĂ - comentarii critice la cartea „Thocomerius – Negru Vodă” de Neagu Djuvara

                                                                                           

Dovezile istorice privind continuitatea acţiunilor premergătoare întemeierii Ţării Româneşti, sunt mult mai numeroase decât ipoteza djuvaristă a creării Ţării Româneşti din exterior, de către cumani sau de către mongoli sau descălecat de cavaler teuton!

Erori sunt multe în cartea d-lui Djuvara, pentru că autorul a urmărit de la bun început o idee preconcepută, nu adevărul istoric. Unele erori le-am semnalat încă din anul 2000[56] iar acum, am mai semnalat sau aprofundat câteva mai vechi, considerând necesar să dau, pe cât posibil, sursele pentru susţinerea afirmaţiilor mele prin notele de subsol.

Urmăriţi-le! Ele sunt un punct preţios de plecare pentru cei cărora îi interesează subiectul. Prelucrarea tuturor datelor aflate în arhiva proprie, referitor la cazul Djuvara, necesită însă foarte mult timp. Toate documentele mele sunt scanate, fotografiate, unele sunt cărţi virtuale preluate din arhivele on-line ale Universităţii din Bucureşti, altele de aiurea de pe Internet din biblioteci on-line. În căutarea dovezilor, pe lângă zecile de dischete, CD-uri, DVD-uri mai caut şi prin biblioteca proprie, mai merg şi „în teren”, e muncă de migală… pentru că e uşor a lansa o diversiune din perspectiva unor acte contradictorii, dar mai greu este de a o combate cu dovezi imposibil de tăgăduit!

Foarte uşor a lansat d-l Djuvara, diversiunea „confuzia de la Tismana” pentru a întări cum zice dânsul „cea mai preţioasă indicaţie a filiaţiei dintre primii „Basarabi”: Negru-Vodă – Basarab I – Nicolae Alexandru”. Se ştie bine că Radu Voievod de la Tismana nu a fost, nu se poate să fi fost Radu Negru! Fiind fiul lui Nicolae Alexandru, e simplu, fiul nu poate fi acelaşi cu bunicul! Dar tocmai de aceea este introdusă ideea în demonstraţia filiaţiei, pentru a întări psihologic afirmaţia iniţială prin existenţa acestei contradicţii! Dar contradicţia nu face parte „din speţă” cum ar zice avocaţii de astăzi, ci e alăturată ideii centrale (filiaţia Negru-Voda - Basarab) în mod diversionist! La fel cum şi punerea cuvântului „Basarabi” între ghilimele mai amplifică şi ea psihologic diversiunea de bază ce va să vină: Negru-Vodă e Thocomerius, Thocomerius nu e neam basarab! În învăluirea unei idei cu diversiuni de tot felul, pe d-l Djuvara nu-l întrece nimeni!

Problema „daniei”[57] de la 28 aprilie 1576, e lămurită de mult de istorici dar d-l Djuvara o învăluie în ceaţă citând sursa „DIR,V,sec.XI, III,p.303”, adică poftim de citeşte despre ce-i vorba! Du-te mata s-o clarifici, pe la arhivele din Bucureşti!

Să spunem noi ce ascunde d-l Djuvara sub sursa aceea! In realitate, e vorba de hrisovul lui Alexandru Vodă, în care se zice că satul Cumanii a fost dăruit de Radu Negru, Mânăstirii Tismana. Ori, fapt dovedit de istorici, aici e o confuzie clară:  în hrisovul de la 3 octombrie 1385, Dan I afirmă că  donatorul satului Cumanii a fost tatăl său Radu, nu Radu Negru!

Să mai adăugăm că istoricul Gr. G. Tocilescu clarificase[58] demult faptul că în vechea pisanie a Mănăstirii Tismana nu sta scris Radu Negru ci numai Radu!

Iar eu, am atras atenţia încă din anul 2000[59], la apariţia articolului din Magazin Istoric[60], că în rândul călugărilor de la Tismana nu a existat niciodată confuzia Radu I cu Radu  Negru. Cum greşit spunea d-l Djuvara că s-ar fi afirmat de către călugării mănăstirii, „că cine e ctitorul mănăstirii acela trebuia să fi fost şi întemeietorul ţării, adică Radu Negru”.

Păi, nu puteau face o asemenea confuzie călugării Tismanei, pentru simplu fapt, că ei au trecut în pomelnicul mânăstirii cap de listă nu pe Radu Vodă ci pe Vladislav Vodă!

Şi nici măcar invocarea cuvântului „negru” de pe piatra de pe mormânt a lui Nicodim nu mai este astăzi o dovadă de confuzie!

Nu scrie acolo Radu Negru vv (Voievod), ci Radu vv negru! Ceea ce este altceva, s-a adăugat „negru”, cum spunea Iorga, pentru că biserica era mai veche, începută de alt domnitor decât cel amintit în text, această cutumă găsindu-se şi la biserica „neagră” din Cozia! Care nu a primit atributul „negru” pentru că ar fi construit-o Radu Negru, ci din cauza vechimii ei!

Ori, asta e clar de ce trebuia ascuns: o biserică veche la Cozia sau la Tismana, înseamna viaţă creştină, viaţă organizată în Valahia înainte de diversiunea „descălecării” unui prinţ cuman din Făgăraş (dacă maghiar nu se poate!).

Evident că vocile antiromâneşti, secondaţi involuntar de către fanii cărţii d-lui Djuvara, tocmai asta nu şi-ar dori să fie dovedit!

 

Dar, despre confuziile de la Tismana şi Cozia, pe care doar d-l Djuvara şi fanii lui cumani le văd, în numărul următor!

Iar dacă deja v-am dat nişte idei, continuaţi şi dumneavoastră!

Ar fi de dorit să scoatem împreună volumul doi!

 

ANEXE

Clic pentru a consulta anexele:

Anexa 1. Păreri, ultimele noutăţi

 

Un prim comentariu la cartea d-lui Neagu Djuvara – „Thocomerius – Negru Vodă” apărut la 23 iunie 07, pe site-l

 http://www.geocities.com/ntomoniu/tismana/basarabi/index.htm

 

Anexa 2. Arborele genealogic al Basarabilor până la Mircea cel Bătrân, nepotul cuviosului Nicodim de la Tismana

 

Anexa 3. Arbore Radu Negru

 

Anexa 4. Arbore Litovoi, cumnatul lui Tihomir, după Ana

 

Anexa 5. Arbore Tihomir, tatăl lui Basarab, fiul lui Constantin Tiş

 

Anexa 6. Arbore Basarab

 

Anexa 7. Arbore Ana, fiica lui Bărbat, mătuşa lui Basarab I

 

 

 

DESCĂRCAŢI CARTEA APĂRUTĂ LA EDITURA

CARPATHIA PRESS, 2008

str. Scoala Herãstrãu nr. 62, sector 1

Bucuresti, România, cod 014146

ISBN: 978-973-7609-32-8

Descărcaţi întregul volum de aici:

Neamul întemeietor al lui Băsărabă – format pdf,  573 Ko

Neamul întemeietor al lui Băsărabă, coperta – format jpg,  506 Ko

 

Cartea mai poate fi descărcată şi de pe site-l:

http://biblioteca-online.ro/

mai exact, de aici:

http://bibliotecaonline.files.wordpress.com/2008/03/neamul-intemeietor.pdf

 

Inapoi  la articole