Vă vine să credeţi sau nu, pe-aici treceau romanii acum două milenii

 

POVESTIRE DIN VEŞNICIA DE LÂNGĂ NOI

 

Prin vâlcelele acestui sat, pare că timpul stă puţin ca să răsufle pe o buturugă, după lunga-i căutare a dorului pierdut!

„În căutarea dorului pierdut” e o sintagmă patentată 100% Tudor Gheorghe. Nici gând de parafrază după Proust, „a fost involuntar” spunea el unei jurnaliste iscoditoare, „pentru că e frumos şi profund fata mea!”, surâdea el pe sub mustaţă. Zicea:

„- Te duci si-ti cauţi dorul la tine-n sat. Nu-l mai găseşti! Acolo s-au schimbat lucrurile: nu mai sunt hore, sunt discoteci. La mine-n sat era aşa: trecea omul, apoi venea muierea cu vadra-n cap. Veneam odată spre casa si stăteau muierile cu vadra de apa-n cap si m-aşteptau pe mine sa trec, sa nu-mi treacă prin fata.”

Prin vâlcelele copilăriei Polinei Mănăilă dorul nu s-a pierdut. A rămas! Până şi numele satului a rămas Vălcele si nu Vâlcele cum e trecut alături de alte opt sate în cartea de coduri poştale a României.

Este cel mai estic sat al oraşului Tismana, la poalele muntelui Dârmoxa, unde se refugiaseră geţii la sosirea oştilor romane.

Meridianul estic 23 de grade delimitează exact ultima casă de la răsărit a satului şi trece chiar prin grădina cu varză a unuia din strănepoţii lui Brâncuşi, dulgher şi el şi la fel de mare meşter de stâlpi de pridvor, porţi şi uşi sculptate cu dalta.

La sud, năpădită acum de copaci, vezi de oriunde „Cetăţuia”, punct roman important de observare iar drumul roman spre „cetăţui” stă aşa de atunci! Construcţia noilor căi de comunicaţie a avut alte raţiuni decât comorile geţilor.

In nordul satului, cocoţată pe cea mai mare înălţime, „stă” biserica. Poate că stă pe locul alteia, aşa se zice, dar cine poate şti? Ce se ştie precis, este că in faţa ei, la intersecţia uliţelor principale locul se numeşte „piaz”. Să fi fost piaţa geţilor, unde aceştia vindeau blănuri de animale sălbatice romanilor între două lupte, nimeni nu poate şti! Cert este ca piaz-ul se vede, şi e la fel de depărtat de Dârmoxa cât-ui depărtat şi de Cetăţui. Piaz getic? Piazza romană? Cine poate şti!

Aveam o treabă chiar la o aruncătură de băţ de piaz iar ca să ajung acolo, parcurg cam trei sferturi din uliţa principală a satului. N-am întâlnit „muieri cu vadra-n cap”, dar muieri ieşite la poartă-n drum pentru a coase, da! Unde eşti tu Tudore, lăutar vestit al neamului românesc, să le vezi cum se scoală în picioare până treci? Ţi-ar da lacrimile!

Mă opresc la casa pe care o căutam şi sunt dezamăgit! Pentru a se racorda la reţeaua de apă, prietenul meu, băietan fără experienţă,  săpase prea strâmt şi nici el nu era acasă. Trebuia s-aştept dar aici nu stai singur mai mult de câteva minute! Musai să aibă treabă cu tine cineva iar acel cineva urcând acum coasta spre mine, se dovedi a fi o fată „de vârsta doua”.

-          Sărumâna! Începu ea de la vre-o trei metri, Dan nu-i acasă! Cred că-i la lucru!

-          Să trăieşti! A cui eşti?

-          A lu’ N…. Mănăilă, îmi zâce S……na.

Toţi Mănăilă ai satului sunt verişorii, unchii sau nepoţii Polinei. Înainte de a „se face mare cântăreaţă la oraş” erau ai Drinei, „muma” Polinei dar încet, încet, Drina îmbătrânind, fata-i luă locul.

  Alexandrina Mănăilă nu era fitecine! Când cânta ea nu s-auzea nici musca. La tinereţe, pentru că nimeni nu era mai frumoasă-n sat şi nici voce ca a ei nu se mai auzise cale de ceasuri! Iar la bătrâneţe, pentru că „zorea” la morţi şi musai să păstrezi tăcerea.

O înregistrasem prin anii ’78 cât fusesem director de cămin cultural:

 

Zorilor surorilor,

Zorilor surorilor,

Nu pripirăţi cu zoritul,

Nu pripirăţi cu zoritul,

Pân’ ce Ion nu s-o gătitu’

Să dea cărţi,

În toate părţi,

Şi râvaşe

’N toate oraşe

…………..

 

-          Eşti nepoata Drinei?

-          Îhî!

-          Mai trăieşte?

-          A murit acu doi ani, alelalte au murit demult!

Nu întrebasem de celelalte dar răspunsul rămăsese cum fusese pe vremuri: dacă întrebai de Drina era clar că aveai vre-un mort şi voiai s-o iei la „cântatul Zorilor”. Zorile nu se cântă niciodată decât în trei. Drina era şefa iar celelalte ţiitoare şi le conducea „din deşt”. Ţinea mâinile încrucişate în poală iar arătătorul era bagheta. Ţiitoarele, numai o ţâră să nu fi ţinut lung cât dorea Drina că asta le-ar fi trebuit! Dacă-ţi arunca o uitătură era clar ca-ţi va da mai puţin cu un leu!

-          Eşti măritată?

-          Am fost, da a plecat în lume, ce să facă ici? O zis să-mi găsesc altul.

-          Ai nevoie de bani?

-          Eeeee, ba nu!

-          Ia 10 lei şi du-te ia lopata şi mai lărgeşte şanţul ăsta! Că vine echipa şi nu poate să-l lege la conductă şi pe Dan. Eu plec!

-          Sărumâna! Când mai veniţi, să-i ziceţi şi lu’ Dan de mine…

 

În satul Drinei şi Polinei unde veşnicia obiceiurilor e brandul satului, tranzacţiile se fac mai iute decât pe Internet!

Uite d’aia n-are politichia noastră pragmatism! Pentru că i-a dăruit Dumnezeu tot pragmatismul omului simplu!

Politicienii români au ajuns intr-o fundătură. N-au avut niciodată idei, i-a ţinut la suprafaţă nevoia noastră de democraţie. Incapabili şi plini de rea credinţă, s-au compromis şi nu-i mai ascultă nimeni, spunea o colegă de breaslă. He, he, he! Adică vor continua să existe ca nişte  pisici care nu prind şoareci, dar le ţii pentru că trebuie să ai pisică!

 

Plec din sat cu gânduri pline de optimism. Obiceiurile pământului, pragmatismul şi munca sunt valori supreme ale acestui loc şi ai impresia că vor ţine aici o veşnicie.

Tot gândind pe drumul spre casă constat că, în final, sunt tot atât de surprins cât fusese şi maestrul Tudor Gheorghe.

Dar să-l las să povestească el însuşi:

„Făceam un spectacol cu "Toamna", la Craiova. Chiar era toamna, una superbă, de vis! Am intrat în dialog cu sala. Le-am spus: "Fraţilor, sunteţi mulţi tineri aici, afara e o toamnă atât de frumoasă şi voi staţi şi ascultaţi poezii de-astea nostalgice... Topârceanu, Minulescu... Luaţi fetele şi plecaţi în parc! De ce-aţi venit la spectacol?". S-a ridicat unul cu doi cercei în urechea stângă, c-un belciug în nas, cu doi cerceluşi în sprânceana dreaptă, cu lanţuri la gat, cu nişte blugi voit rupţi, c-un par lung si slinos, c-o barba rara... Antipatic. Mi-am propus să-l fac de râs şi l-am chemat pe scena. "Răspunde tu, că te-ai dat drept lider al acestei săli de tineri!". Si mi-a spus ceva care m-a lăsat crucit şi mut de uimire: "Dle Tudor Gheorghe, pentru ca dvs. sunteţi alternativa noastră la îndobitocirea care ni se propune!".

 

   

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Epoca

 

 

 

 

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro