„ - Eu v-aş da palma asta de pământ dacă mi-oţi da ce aveţi mai sfânt pe lume: copiii, o zîs diavolul!

N-o avut ce face şi i-o dat copiii. Diavolul i-o luat şi i-o dus în împărăţia lui.

Dumnezeu s-o supărat când o auzât!”

 

 

LUMEA PIERDUTĂ A DOMNULUI LEŞE

 

Ca să priveşti lumea de astăzi, nu mai trebuie să pleci niciunde, stai cuminte acasă şi dă ea buluc peste tine! Ţi se bagă în suflet prin mijloace diavoleşti, făcute parcă anume ca să-ţi deranjeze liniştea toţi neisprăviţii! Prin radio, televiziune, jurnale, telefon, SMS-uri, e-mailuri şi alte drăcovenii inventate de om, ţi se bagă în casă toţi jurnaliştii cu un tupeu nemaivăzut! Fără să bată la uşă, fără să se şteargă pe picioare, fără să se şteargă la gură!

Îţi intră în casă bunăoară, prin cutia televizorului, cu mutra lui „care cere pumni”, vorba lui Becali, jurnalistul Ursu. Ca să-ţi spună ce misiune mare are el pe pământul ăsta şi cum eşti tu de dobitoc de nu înţelegi că nici măcar Iisus nu s-a sacrificat cum se sacrifică el ca să afle „lucruri ascunse” despre politicieni! Pentru că, explică el mândru, asta e misiunea jurnalistului: să nu lase politicienii să facă „greşeli”[1]! Care „greşeli”, nu sunt catalogate ca atare de către Dumnezeul cel Atotputernic, ci de măria sa jurnalistul şi stăpânul lui „aferent”!

Nici gând deci, ca misiunea jurnalistului să fie de informare, ci de pază! Tocmai de aceea ne şi priveşte el pe toţi de sus, de dincolo de fosforescenţa ecranului, ca un buldog, refuzând să răspundă la întrebarea „politicianului” Ghişe dacă, timp de două decenii, a relatat măcar o singură faptă bună a vreunui politician!

Nimeni nu i-a dat peste bot jurnalistului Ursu pentru actele contabile, chitanţele, bileţelele imaginare „doveditoare” apărute în presa lui vândută pentru discreditarea vreunui „corupt”, pe care-l „ştim noi bine”! In Franţa, jurnalişti ca Ursu sunt chemaţi la boxe! Însuşi preşedintele ţării a chemat în faţa instanţei pe cei de la Le Nouvel Observateur, după ce un buldog franţuz, şi nu o blondă prezidenţială ca la noi, a afirmat că „a cetit el un bileţel” de la Sarkozy însuşi, adresat fostei soţii.

La noi nu! După alde Ursu jurnalistul, sau ţaţe mai noi ca Dragotescu, Pora şi multe alte „moderatoare” din televiziuni,  însăşi misiunea presei este asta! Intrarea cu cizmele în viaţa noastră privată şi scormonirea prezentului şi trecutului unor personalităţi care „scot capul”! Pentru că în lumea asta, după ei, jurnaliştii de azi nu sunt decât două categorii de oameni: jurnalişti şi hoţi! A-i pune pe ultimii cu capul pe labe, a „dovedi” zilnic noi corupţi, iată misiunea lor pliată pe directivele Marelui Băse cel fără de Zoaie, „singur stăpânitor a toată cinstea românească”, din Nădlac la Marea Neagră! Zi de zi în jurnale, seară de seară la televiziune, doar tema asta dezbat: România cea hoaţă, poporul ei de bandiţi şi câte voturi a mai câştigat cu diversiunea „zoaielor” marinarul pus vremelnic cu sprijin american, la cârma ţării!

N-am bani şi nici chef la vârsta mea, că tare mult mi-aş dori să-i văd în faţa instanţei pe aceşti atentatori la viaţa noastră, la discreditarea noastră ca popor milenar, ca naţiune mândră, păstrătoare de valori imense, valori care sunt în viziunea jurnaliştilor tip Ursu sau Turcescu un mare zero. Dacă le-aş spune acestora că-mi iubesc ţara, ar râde ca proasta-n bâlci şi m-ar pune la zid că am rămas cu „sloganuri ceauşiste”!

N-am deci bani şi nici n-am chef la vârsta mea, să-i dau în judecată pentru că m-au prejudiciat de libertatea de a-mi cânta eroii, de a fi mândru de neamul meu. Nu mai poţi astăzi nici măcar să fredonezi cântecele răzbite din istoria noastră, fără să nu-ţi râdă în nas tinerii „educaţi” prin emisiunile „noului val de jurnalişti” tip Ursu şi Turcescu! Dar şi de „dezinformatori” mai vechi tip Tatulici ori reşapaţi de pe la vechea Europă Liberă care până mai ieri erau plătiţi pentru căderea lui Ceauşescu iar acum primesc bani din punga lui Vântu şi Ringier pentru îndobitocirea poporului român!

     Crearea în popor a unei mentalităţi extrem de păguboasă azi, cu greu mai poate fi contracarată prin emisiuni de adevărată cultură precum „La porţile ceriului”, în care singuraticul domn Leşe caută zadarnic o soluţie! Îţi pui întrebarea dacă mai este posibil azi să îndrepţi isteria urii, dezinformării şi conflictului veşnic care a pus stăpânire pe neamul românesc, de-acum bolnav din Voivodina până la Nistru! Dacă mai poţi regăsi aceea lume ce-a fost vie doar pentru trei zile înainte de-un Crăciun de amintire! O lume dispărută sub tone de jurnale anti cultură, care s-au aşternut zilnic timp de două decenii peste poporul nostru!

Şi pleci! O iei razna peste câmpii, râuri, munţi şi văi, vorba domnului Leşe: „Au, au, auuuu! Când îmi vine dor de ducă/ Mărg pă deal, ca şi pă luncă, măi!”.  Da! Îţi vine s-o iei oriîncotro, prin plaiuri mioritice pline de lapiezuri, prin păduri sălbatice populate cu urşi neruşinaţi de la ţarcuri postrevoluţionare sau pe cărări presărate cu pet-uri, doar, doar vei găsi vreo oază din pământul frumos pe care-l lăsase Dumnezeu românului!

Să străbatem o parte din ţară, cu ajutorul domnului Leşe şi al filmului dânsului „Cântecul care ne-a însoţit istoria”, în căutarea acelei lumi dispărute!

„M-am întrebat de multe ori, zice dânsul, dacă mai este încă actual mesajul cântecelor care ne-au însoţit istoria. Am reuşit să compromitem cuvinte precum patrie, neam, eroi, iar acum ne încearcă o firească sfială când le pronunţăm! A devenit un act de curaj să spui că îţi iubeşti ţara!

Acel patriotism, intern, profund, tainic care a dat naştere cântecelor istorice, a fost învins de cântecul patriotard, de tribun, şi dacă lucrurile stăteau astfel, s-au găsit destui cântăreţi de ocazie care să le modifice viersurile, ritmul şi să le vândă pe câţiva arginţi pentru a condimenta spectacole de cămin cultural şi petrecerile patrioţilor răsăriţi peste noapte!” (Imagini şi muzică cu corul din Fintăuş: Nimic pe lume nu-i mai sfânt/ Şi mai frumos pe-acest pământ/ Decât să mori ca luptător/ Înfăşurat în tricolor)

„Acompaniamentul nefiresc, cu textele schimbate, prezentate în contexte ce frizează absurdul, cântecele care ne-au însoţit istoria, sunt la un pas de a se pierde! Patosul demonstrativ al cântăreţilor şi receptarea zgomotoasă a publicului, reuşesc să şteargă orice urmă de trăire autentică şi pun sub semnul ridicolului un repertoriu care ar fi trebuit păstrat cu sfinţenie. Cu tot martiriul la care au fost supuse în ultimele veacuri cântecele care ne-au însoţit istoria, se mai aud şi astăzi în hotarele unor sate risipite printre dealurile Ardealului şi Bucovinei”

Da domnule Leşe, abia se mai aud şi acolo în spaţiul transilvan! Dar ce tristă şi sinistră absenţă ale cântecelor noastre adevărate în Transalpina sufocată de televiziuni private! Cântecele neamului nostru par interzise în spaţiul lui Turcescu, Ursu, Dragotescu, Pora, Tatulici, Hurezeanu unde tronează seară de seară doar gâlceava cea de toate zilele! Iar acolo unde nu-i „politică”, ne intră pe jumătate din canale, manelele şi răcnetele karaoke ale unor iubitori de „rommgleză”.

Peste tot, domină „interviurile” dirijate atent, care întrerup interlocutorul la fiecare frază. Domină mitocănia şi vulgul! Nesimţirea!  Telenovelele!   Ţigănci cu reclame pentru vrăjitoria lor bună la toate! Clarvăzători! Televiziuni „Post Voluntar de Poliţie” cu jurnalişti anchetatori de cazuri neelucidate de poliţia oficială!  Până şi canalele Discoverry sunt poluate cu reclamă de prost gust!

Dar majoritatea televiziunilor particulare şi grav, televiziunea naţională se ia după ele, sunt televiziuni-justiţie, care anchetează cazuri, te judecă şi te şi condamnă în direct după ce a trucat, evident, un scurt film cu cazul şi reluat din oră în oră!

Ofensiva îndobitocirii poporului român e în toi! Are loc un fenomen similar aceluia descris de d-l Leşe în privinţa corurilor care treptat, devin instrumente ale regimului comunist:

„…corurile, în special cele bărbăteşti, iau amploare la sfârşitul secolului  XIX, începutul secolului XX. În provinciile rămase sub imperiu constituind un pretext pentru reuniunile românilor şi totodată un mod de manifestare al identităţii lor culturale. Sub îndrumarea preoţilor şi a învăţătorilor de ţară, repertoriul acestor grupuri vocale era format din cântece religioase, marşuri, imnuri, cântece istorice cu texte create întru deşteptarea conştiinţei naţionale.

În perioada comunismului, proliferează corurile de amatori existente în fiecare comunitate. Apar aşa zisele cântece patriotice, corurile devenind astfel, adevărate instrumente de propagandă ale partidului unic.”

Atunci când nu fac politică de cea mai proastă calitate, televiziunile de azi încearcă totuşi şi azi, timid, să reînvie corul tradiţional şi cântecul popular. Dar cu cine să faci treabă? Zice d-l Leşe: „Unii compozitori dornici de afirmare, brutalizează liniile melodice din muzica ţărănească, înlocuiesc viersurile, renunţă la tehnicele polifonice tradiţionale şi creează un adevărat stil al corurilor de amatori. Superficial şi uşor de reprodus!”

Aşadar televiziunile de azi urmează dramatismul de ieri al corurilor, dramatism remarcat de d-l Leşe. Din instrumente de manifestare a identităţii noastre naţionale, de punere în valoare a patrimoniului nostru naţional, din unelte ideale pentru educaţia permanentă a adulţilor, televiziunile au devenit instrumente pentru o cloacă de inculţi care au bani. În instrumente de reclamă şi de îndepărtare a concurenţei, pentru ca grupul comercial, anti cultură, să devină şi mai puternic!  

 „Atât în cazul corului bărbătesc din Fintăuşul Mare, cât şi a aceluia din Covăsâi, explică d-l Leşe, ambele formate pe lângă biserică, muzica tradiţională a fost înlocuită datorită unor presiuni istorice cu muzica armonică asemănătoare muzicii occidentale. Fiind impusă, s-a cântat doar în parohiile mari, în majoritatea bisericilor muzica rămânând univocală, executată la fel ca muzica ţărănească, după regulile transmise pe cale vocală!”

  Cu alte cuvinte, tot aşa se va întâmpla şi cu mass-media de astăzi. Dacă este să vină o modă occidentală, ea poate avea succes doar prin marile oraşe. Satele şi micile noastre oraşe sunt ca pădurea: purifică poluarea culturală şi educaţia de prost gust, conservă patrimoniul naţional şi retrimite societăţii pe căi nevăzute şi neştiute, bunul simţ dintotdeauna al românului!

Dacă întrebi prin sate, rar dacă mai găseşti pe cineva care să mai asculte balivernele despre politică ale televiziunilor private!

Iar pe Internet, locul jurnaliştilor vânduţi va fi luat curând de către noi, amatorii, din ce în ce mai mulţi şi cu mai multă crezare!

Rolul jurnaliştilor vânduţi va apune curând datorită mijloacelor tehnice actuale şi va fi luat, încet, încet, de către noi amatorii de scris cinstit!

Ne-am săturat de ei, o să ne facem singuri, site-uri şi jurnale Internet (aşa se zice măi znobilor de jurnalişti, nu „bloguri”, pociţi limba română cu cuvinte străine!)

Ne vom face mass-media noastră, dacă a lor e vândută!

Pentru că aşa e făcut românul, când la radio e muzică proastă, îl închide şi cântă el!

Fără plată!   

 

 

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Articol scris pentru revista Epoca

 

 

 

 

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro