Articole Fundatia Tismana

SINGURĂTATEA D-LUI LEŞE

Astăzi, când scrii un articol despre cineva, în care mai pui şi ceva neîmpliniri nu numai osanale, eşti imediat pus la colţ pentru că „ataci”!

Nu-i de mirare pentru presa noastră dâmboviţeană, al cărui meniu zilnic este atacul la persoană. S-a abandonat presa serioasă, cu dezbateri constructive, ziariştii noştri ocupând-se de trei ani doar de gâlceava naţională creată de însuşi preşedintele ţării.

Uite, să facem noi cei neimplicaţi „în grupurile de interese” primul pas spre un articol dezinteresat, unde-mi expun fără patimă părerea.

Aşadar, departe de mine gândul de a „ataca” cu ceva încercările pline de consecvenţă ale d-lui profesor Grigore Leşe de a încuraja păstrarea repertoriului tradiţional şi de a schimba percepţia asupra actului folcloric.

Tocmai de aceea i-am şi „ţinut calea” în dimineaţa în care dorea să filmeze „colindăreţii” de la Grădiniţa de Copii Tismana. Fusesem anunţat de educatoare că soseşte la Tismana, şi nici vorbă ca d-l Leşe să anunţe şi „autorităţile” pentru care are o profundă antipatie, cum aveam să aflu chiar din gura dânsului.

Numai că la Tismana, eu, „ca autoritate”, eram departe de acel tip creat în „colţul cu monştri” din mintea d-lui Leşe! Pentru că la rândul meu, aveam o repulsie încă de mic copil faţă de autorităţi. Când „organele PCR” mă puseseră director de cămin cultural pentru că activasem în taraful Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara alături de Tiberiu Ceia, Pavel Roşu, Lazăr Cnezevici şi alţii, îmi propuseseră şi funcţie în comitetul comunal de partid. Eu care nici măcar membru PCR nu eram! Propunerea m-a înfuriat atât de tare încât n-am mai acceptat funcţia de director de cămin decât la o săptămână, la insistenţele unor lăutari din Tismana şi a tineretului din sat.

Aşadar, eu eram o „autoritate” mai aparte şi m-aş fi aşteptat ca d-l Leşe să mă recunoască din emisiunea „Topeşti sat european” unde am dialogat pe teme de tradiţii populare timp de vreo oră, e adevărat prin duplex Topeşti-Bucureşti.

Eu îl ţineam mine bine de atunci, pentru că ne-a înjurat! Ei, nu aşa direct, „pe-a mă-tii”… dar mai mare blasfemie n-am primit de când suntem noi aici, adică de milenii. Văzând un chitarist în grupul instrumental al şcolii ne întreba în zeflemea dacă avem „stâni şi ciobani care cântă la oi cu fluiera”. Ba bine că n-aveam! Munţii noştri sunt plini de stâne iar sohodolenii, ungurenii şi vânăţănii sunt sate de oieri din negura timpului!

Dar nu eram noi nişte proşti ca să nu ne dăm seama unde bate dânsul: deschidea discuţia pe tema asta, ca să poată dânsul să-şi etaleze talentele cu fluiera pe care-o avea la brâu.

Aşa cel puţin s-a văzut de aici! Şi a fost pentru mine, al doilea semnal al orgoliului de afirmare şi trecere în prim plan al d-lui Leşe! Oare mai avea nevoie dânsul de afirmare? Aveam şi noi un fluieraş acolo, care n-a mai intrat în emisiune… din lipsă de spaţiu de emisie! M-am cam mâniat atunci…

Prima mânie îmi venise însă, acum 15 ani, tocmai la Paris! Sunasem la Institutul Cultural Român iar directorul era în concediu în plină vară! Sezon în care românii vizitează Franţa în număr mare. Venisem din ţară cu CD-uri şi diverse imprimate pentru a populariza ce are mai preţios Tismana şi chiar România: costumele populare, covoarele noastre şi cântecele lăutarilor noştri de la Tismana, lăutari care cântaseră alături de Maria Tănase şi Maria Lătăreţu.

Săraca secretară, în lipsa şefului, nu ştia ce să facă! Am cerut programul de activităţi. Nu avea, dar mi-a dat tot dosarul. Mese rotunde, simpozioane, conferinţe toată vara, pe tema… „Promovarea unui haiduc”…

„- Doamnă dragă, spune-ţii d-lui director că n-am mai văzut o asemenea prostie de când muma m-o făcut! Haiduci nu mai există de un secol dar celelalte valori culturale româneşti profunde, tradiţii, obiceiuri, au rămas! De ce nu le promovaţi pe astea şi promovaţi haiduci de acum două-trei secole?”

Timidă, mi-a întins un dosar: Grigore Leşe. Uite, era măcar unul, mi-am zis, şi am tăcut! Pe-atunci, ştiam doar că-i „ceteraş”… Revenit în ţară, am auzit că Grigore Leşe nu era numai un „ceteraş” ci era un mare specialist! A cărui voce, acompaniată de instrumente precum tilinca, fluierul, cavalul, doba, toaca, macăul, pe ritmul marcat de bâta păcurărească, dă viaţă unora dintre cele mai impresionante variante ale baladei „Mioriţa”, culese din România, Albania şi Macedonia.

Deci, Grigore Leşe era şi este, mai mult decât un „ceteraş”! A absolvit Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare. Este doctor în muzică, profesor asociat al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii de Muzică din Bucureşti. A susţinut numeroase concerte în ţară (la Ateneul Român, Radiodifuziunea Română, Teatrul National din Cluj-Napoca, Teatrul Odeon, Biserica Evanghelică Luterană din Bucureşti, Teatrul Naţional din Bucureşti , Teatrul Nottara etc.). A avut turnee în Elveţia, SUA, Germania, Franţa, Italia, Grecia, Spania, Ungaria, Canada, Belgia, Polonia.

„-Doamne dumnezeule, exclamasem, acest om valoros al României se promovează la Paris numai pe sine?”

Cu timpul, am mai văzut emisiuni de televiziune, am mai citit şi mi-am mai schimbat părerea! Într-adevăr profesorul Gr. Leşe este ultima şansă a promovării unor rapsozi populari pe care-i mai are România în lada ei de zestre din satele îndepărtate!

Nu am rămas surprins că luni, 26 noiembrie a.c. la sugestia mea, d-l Leşe a prelungit programul său de filmări pentru a imortaliza pe peliculă pe Cristi Geagu Catâroiu, nepotul vestitului Petre Geagu Catâroiu şi fiul nu mai puţin cunoscutului Cristian Geagu Catâroiu.

Totuşi, în seara filmărilor, partea de om singuratic a marelui artist Leşe a ieşit la iveală! Nu am filmat împreună, a filmat singur! Am încercat să-i dau nişte sfaturi, eu cunosc bine caracterele şi comportamentul celor din Tismana, aici m-am născut, aici am trăit, cu excepţia anilor de studii! Nu m-a băgat în seamă, n-accepta nici o sugestie! Filmam într-o cârciumă şi voia ca filmarea să fie cât mai „originală”. Pentru asta a trebuit să facem… linişte! După filmare, ne-a reproşat că n-a ieşit bine, Cristi n-a cântat cum trebuie, nimeni n-a chiuit şi nici n-a sărit vreunul cu bani ca să comande vreo melodie!

Am pus singurătatea asta pe meticulozitatea omului care doreşte ca un lucru făcut, să fie făcut cât mai perfect. Dar prin comentariile şi întrebările puse lui Cristi mi-am dat apoi seama, că aici se ciocneau două „civilizaţii aparte”: lăpuşneană şi tismăneană. Doi clasici ai genului fiecare cu stilul său, Catâroiu şi Leşe, fiecare cu „opera” sa, şi nici unul mai prejos ca altul!

M-a cam luat „la mişto” profesorul cu expresia „muzica populară clasică”: ce, e vorba despre Bach? Beethoven? Păi da, ziceam eu, Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Tudor Gheorghe, Grigore Leşe şi Cristi Catâroiu sunt „clasicii” genului popular! Muzică populară „tradiţională” se laudă toată lumea că interpretează şi încă, „în cel mai autentic mod”!

Profesorul s-a făcut verde la faţă şi a sărit ca ars:

- Cine-i Tudor Gheorghe, că eu nu-l cunosc!

Invidie? Nu era nici dânsul departe cu prelucrări asemenea, vezi Mioriţa, dar i-am servit-o pe ocolite:

- Toată lumea a furat din melodiile lăutarilor de la Tismana, toţi „clasicii” inclusiv cele două Mării! Tudor Gheorghe a furat într-adevăr mai mult, a furat de la Petre Catâroiu, bunicul lui Cristi, până şi mimica, accentul pe esenţialul mesajului melodiei printr-o pauză neaşteptată, i-a furat toate gesturile, toată teatralitatea adiacentă cântării! A fost un hoţ ca mulţi alţii, Facultatea de Teatru a trecut-o şi prin lecţiile pe care le-a primit de la Tismana de la răposatul Petre Catâroiu dar Tismana nu-i reproşează nimic! A dus cântecele noastre mai departe, le-a îmbrăcat în haine noi şi acum le cântă mulţi olteni!

Poate că i-am aruncat în faţă domnului profesor Leşe, prea multe adevăruri care dor, de aceea m-a tot evitat pe urmă în discuţii!

Păi vă scriu pe această cale d-le Leşe! Oare credeţi că numai maramureşenii sunt încăpăţânaţi în ideile lor?

Gorjenii nu sunt cu nimic mai prejos şi să vă spun eu unde greşiţi!

Spuneaţi seara că nu a mai cântat Cristi ca la prânz, că nu a mai ieşit cântarea cum era când l-aţi ascultat prima oară dar a doua zi a cântat mai bine ca niciodată!

Acesta este secretul muzicanţilor de la Tismana d-le profesor! Niciodată nu cântă o melodie la fel, ci asemănător! Fiecare cântare e puţin diferită faţă de cea precedentă, pentru că un muzicant ca Geagu Cristi adaugă la fiecare cântare starea lui psihică de moment. El nu cântă numai dumitale, cântă şi pentru el însuşi! Iar când are inspiraţie, o variantă de cântare se poate transforma subit într-o altă melodie unicat!

La fel ca alţi vestiţi lăutari ai Tismanei, tripla generaţie Geagu Catâroiu şi-a creat mereu un repertoriu propriu, o întreagă operă! Iar când le-a fost furată, ei au creat alta!

Asta este marea comoară a Tismanei, d-le Leşe, o comoară regenerabilă, astfel de comori încă mai există! Căutaţi-le!

De unde le vine acest har sfânt lăutarilor Tismanei? Prin ce minune şi-au păstrat ei acest har timp de secole? De ce astăzi el este din ce în ce mai rar? Se mai poate face ceva pentru salvarea lui?

Sunt întrebări la care musai să găsim împreună răspunsul, altfel vechii lăutari vor muri!

Şi răspundem plecând de la istoria acestor muzicanţi, născuţi toţi într-o grupare de case numită Mahalaua Tismanei.

Când Tismana a devenit oraş, s-a pus problema dacă uliţei principale să-i dam denumirea Strada Mahala.

Am scris atunci o scurtă istorie a ţiganilor din Mahalaua Tismanei. Iată câteva fragmente:

„Vom schimba numele, doar dacă cei de acolo nu vor mai dori să rămână cu acest nume „Mahala”. În Mahala sunt destui oameni săraci dar ei, nu mai sunt oameni de categoria doua ca în secolele trecute şi de aceea unii doresc să schimbe numele locului unde s-au născut. Trăiesc în Mahala foarte mulţi oameni cinstiţi, chiar oameni de vază, mulţi sunt români, peste câtva timp populaţia va fi amestecată aşa cum este acum chiar şi pe axul principal al oraşului.

Şi totuşi sunt şi unii care locuind în Mahala, ţin la identitatea Mahalalei. De aici s-au ridicat cei mai vestiţi muzicanţi, ca de pildă primaşii Murgu, Rugină, Pala, Falcoe zis Chibrit, fraţii Tică şi Gheorghiţă Geagu, Călae şi Iosif, Costel Buzner, Petre Geagu şi Cristian Geagu Cătăroiu! Dar şi secundaşi de primă mână, ca Gheorghe Motorga, Gicu Pleşa, Gore Stricăfer, Mitică Buzner, Sâle Tantan şi Sâle Bisericosu sau basişti ca Motorga, Petre Costree, Zară sau Trohonel.

Aici trăiesc o serie de zidari de seamă, meseriaşi, comercianţi, şi tot de aici pleacă cele mai frumoase cusături create de femeile Mahalalei.

Mahalaua îşi are identitatea ei, are propriul său fel de viaţă, aici nu trăiesc „rromi” cum încearcă unii să creeze un nume artificial, aici trăiesc de şase secole robii mănăstirii care nu au nimic de-a face cu ţiganii căldărari sau cu ţiganii (rromii) nomazi.

În Mahalaua noastră trăiesc oameni cu un deosebit simţ muzical, mereu în căutare de lucru cinstit, nu se gândesc la furat, ei au construit majoritatea caselor Tismanei iar la lucru poartă un deosebit respect stăpânului casei pentru a-l mai chema şi altă dată la lucru.

Locuitorii Mahalalei s-au adaptat modului de viaţă românesc şi este nedrept a fi numiţi ţigani în sensul rău al cuvântului. La originile lui, acum şase secole, în robie, cuvântul „ţigan” însemna „de neatins” (a tzingare). Ei erau cei mai credincioşi şi cei mai muncitori dintre toţi robii şi tocmai de aceea domnitorii de atunci îi dădeau în danie mănăstirilor pentru lucru şi ţinerea curăţeniei.

Hrisovul lui Dan I Vodă, dat în anul 1385 la 3 octombrie, considerat ca atestare documentară a Mănăstirii Tismana confirmă daniile date de predecesorii săi, printre care şi cele şi cele „40 sălaşe de ţigani” pe care le dăduse "mănăstirii sântului Antonie, unchiul Domniei Mele răposatul întru fericire Vladislav Voievod". După cum se constată din hrisoave, sălaşele de ţigani erau donaţii de mare preţ alături de satul Jidovstiţa, pescăria dunăreană "cea din mijloc", venitul de la opt vârşii sau cu moara Bistriţa. Din hrisovul lui Dan I Vodă reiese că unchiul său Vladislav Voievod dăduse, în 1369, iniţial Vodiţei cele 40 de sălaşe de ţigani şi ca urmare, ţiganii de pe lângă mănăstirile Vodiţa şi Tismana sunt atestaţi documentar, odată cu aceste prime mânăstiri din Ţara Românească.

Cu timpul însă, statutul lor de pe lângă mănăstiri s-a schimbat, ţiganii robi au fost desconsideraţi urmând secole de viaţă neomenească. Mai puţin cei de la Tismana! Care, muzicanţi dar şi zidari fiind, cei mai harnici au dobândit de la mănăstire pământ şi şi-au ridicat cu propriile braţe Mahalaua. O parte s-au dus robi pe moşii private ca şi rumânii care n-aveau pământ. Dar starea de robie fiind una din cele mai mizerabile de pe pământ, ei fugeau de pe moşii ca să-şi piardă statutul. Abia în 1746 starea de rumânie a fost desfiinţată precum a fost desfiinţată şi dezrobirea ţiganilor în anul 1844, de către Bibescu Vodă (din 1847, fără despăgubirea boierilor).

De atunci şi până astăzi starea rumânilor şi a ţiganilor s-a schimbat. Astăzi toţi oamenii sunt egali şi au aceiaşi drepturi în faţa legii.

Trăim într-un stat democratic şi de aceea este dreptul celor din Mahala să-şi aleagă numele străzii pe care locuiesc.”

Din filmarile d-lui Lese in Mahala

Statutul dur al ţiganilor i-a obligat pe aceştia să-şi păstreze meseriile lor tradiţionale, învăţate din tată-n fiu: zidăria şi lăutăria.

În 1958 erau tot atâtea „bande de lăutari” câţi primaşi sunt enumeraţi mai sus. Nu exista vreo casă din mahala fără cel puţin un instrument muzical, de regulă vioara! Lăutarii cântau pe un repertoriu în genere creat de marii creatori de melodii populare, adevăraţi compozitori înzestraţi de la Dumnezeu, Murgu, Rugină sau Petre Catâroiu.

La Tismana-ntr-o grădină,

Cânta Murgu şi Rugină,

Costree cânta cu basul,

Iar Motorga secundaşul!

Lui Murgu, tradiţia populară îi atribuie crearea cântecelor specifice pentru nunţi, botezuri, înmormântări şi chiar un repertoriu pentru anumite zile onomastice! La înmormântări, toţi muzicanţii cântau gratuit, se strângeau peste 60 de primaşi, secundaşi şi basişti conduşi de Murgu!

In 1958, întreprinderea CFF Tismana înfiinţează primul taraf popular format din peste 20 persoane, muncitori la Căile Ferate Forestiere Cloşani-Apa Neagră-Tismana.

Taraful a fost preluat de către căminul cultural.

În anul 1977 el atingea apogeul, eu fiind director de cămin cultural. Adunasem cu ajutorul tarafurilor CFF Tismana si Arta Casnică Tismana toţi muzicanţii Tismanei iar taraful pregătit era cel mai bun din regiunea Oltenia câştigând trofee după trofee.

Cristian Geagu Catâroiu prin stilul său aparte, era cap de afiş. Nu fusese un viorist „primaş” strălucit, dar remarcându-i interpretarea originală l-am introdus în concursurile judeţene, la secţiunea „rapsozi populari”!

A fost marea lui şansă! Odată premiat, câştigând numeroase trofee, el este inclus în repertoriul multor tarafuri care-l vor solicita la maxim ani în şir.

Iar acum, ce şansă îi dăm, d-le profesor Leşe, lui Cristi?

Asta voiam să va întreb în timpul filmărilor de la Tismana!

Doream să găsim o cale!

N-aţi avut timp pentru un dialog, m-am supărat şi am plecat.

Iată, revin aici! Am scris destul ca să bănuiţi că ce vreau eu doriţi şi dvs.!

Vă aştept!

Dacă nu cumva aţi venit ca şi Tudor Gheorghe doar ca să mai recoltaţi niscaiva cântece, „ceva folclor” de la Tismana!

E bine şi aşa! Aştept emisiunea de televiziune din 9 decembrie!

NOTÃ IMPORTANTÃ

Pentru mine emisiunea D-lui Lese"La portile ceriului" este intotdeauna emotionanta si este de departe cea mai buna emisiune a TVR

Dati clic pe link-ul din rândul de deasupra pentru inregistrarile sale

Prof. Nicolae N. Tomoniu