RĂZBOIUL CELOR TREI OLIGARHII

 

Spuneam în articolul „Războiul marilor oligarhii” ca vă voi pune la dispoziţie informaţii care vă vor face să priviţi în altă perspectivă lumea politică românească. Ca să vedeţi că ea nu este absolut deloc legată de viaţa dvs.! Şi mai spuneam că opţiunea dvs. politică nu contează în războiul noilor „oligarhi” iar „cine crede că va separa vreodată interesele politice de cele economice e un om care trăieşte pe altă planetă. E un om singur cu himerele lui şi în veşnic război cu himerele altuia! Iar toată mascarada politică a ziarelor şi televiziunilor de astăzi nu e decât o muzică plăcută la urechile marilor oligarhi”.  Articolul prezent face parte dintr-o serie, care va fi dedicată acestei tematici. Tratăm, acum la început, metoda rocadei în conducerile oligarhice.

 

Ca să lămurim lucrurile de la bun început, „oligarhi” nu mai înseamnă ce însemna până acum, devenind un neologism. Pentru că săracii noştri oligarhi români, clamaţi recent cu mânie proletară, sunt pe lângă miliardarul Bill Gates, cam cum e Cioabă pe lângă regina Angliei!

„Oligarhii” nu mai înseamnă gaşca bogătaşilor naţiunii ci un cuvânt magic care de îndată ce e azvârlit în „popor” e mai tare ca suliţa Sf. Gheorghe răpunând balaurul.

Da! Cu ajutorul cuvântului magic, se naşte la orizont o nouă pleiadă de stele sfinte, la a căror aureolă va lucra cu entuziasm „poporul”! Iar pe lângă „baronoligarhia” si „petroligarhia” de până acum, chiar de mâine, va lumina peste biata Românie „popularoligarhia”!

Cum s-a ajuns aici?

 

Nici nu te-ai fi gândit vreodată, in primele ore pre-oligarhice ale acelui 22 decembrie 89, că lumea în care vom trăi nu va fi mai bună. Românii cuminţiţi aproape 50 de ani, sorbeau din ochi cuvintele crainicului TV  George Marinescu şi sperau o schimbare: „Toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară. Apelăm la clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la întregul popor, de a acţiona cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea”  

A fost primul comunicat de la orele 10,51 la care, culmea, toată lumea privea şi ţinea televizorul deschis deşi programul TVR fusese redus de Ceauşescu doar între orele  20 şi orele 22. Comunicatele 2,3 şi 4 din ziua aceea, găsiseră însă că singurul „trădător” vinovat de instituirea stării de necesitate este gen. Milea. Aidoma zilelor noastre când pentru toate relele se face vinovat un oligarh sau o ceată de oligarhi, la sfârşitul frazei acestor comunicate „şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară”, li s-a adăugat, „nespunând nimic despre crimele şi distrugerile din Timişoara”.

Dar vai, românii pricepuseră! Diversiunea fusese lansată in van: „va să zică la Timişoara s-a întâmplat!” Uraaa! Poporul aştepta! Era in euforie dar blând, în stare să pupe chiar şi ecranul televizorului pe care apăruse Caramitru:

„- Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu (îşi face cruce)(vă daţi seama efectul semnului crucii! n.a.) ne aflăm în studiourile televiziunii. Am reuşit să ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată şi cu studenţime şi cu oamenii care-i vedeţi şi cu mii şi mii de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus. În faţa dumneavoastră se află eroul nostru, Mircea Dinescu, poetul. Vă rog să-l priviţi, el lucrează, vă va spune despre… ce este vorba… „

Un sentiment de uşurare se lăsase peste România! Cine s-ar mai fi gândit să „acţioneze cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea” de îndată ce „armata, studenţimea şi miile de români” schimbaseră lucrurile? Mircea poetul, cu puloverul lui de lână, cu ochii cât ceapa, nebărbierit şi surescitat, declarase starea de calm in locul celei de „necesitate”:

„- Peste 10 minute vom da un apel către populaţie. Vă rog să vă pus… să vă păstraţi calmul, sunt momente în care Dumnezeu şi-a întors faţa către români. Să ne uităm la Dumnezeu, câteva minute, înainte de a vă vorbi, înainte ca să apelăm la toate forţele ale armatei noastre (aproape ţipând) armata din Bucureşti e cu noi, dictatorul a fugit… apelăm… facem un apel către Ministerul forţelor de interne, să depună armele, să intre în cazarmă… poporul e cu noi. Peste 5 minute vom face un apel către toată suflarea română… către eroicul popor român…

-          Victorios! (Strigă unul, apoi toţi de-a valma) Televiziunea e cu noi! Am învins! Am învins! Am învins! Suntem aici! Am învins!

Doamne ce rai de aşteptare în calm cuprinsese România! Afară, în curtea televiziunii, Mihai Voicu, un pictor de firme rămas apoi în anonimat, cerea, pentru cei care şi dăduseră viaţa pe baricade, un moment de reculegere:

„- Jos! Două minute reculegere!

(O voce) - Am voie să cânt ceva?

(Altă voce) - Nu, bă, n-ai voie… tăcere deplină!”

 

Doamne ce rai de aşteptare în calm cuprinsese România!  Ce clipe de descătuşare până la primul fitil lansat de Sergiu Nicolaescu! „Nici un jurământ nu este orb. Aţi jurat într-adevăr Preşedintelui ţării, e-adevărat. S-a jurat cu ani în urmă şi regelui Mihai… să fie sănătos! Dar ceea ce vrem noi astăzi să juraţi poporului…”, spunea el către armată. Fitilul subtil lansat contra revenirii regelui prinsese! Diversiunea totuşi aproape că trecuse neobservată, pe ecran se perindau mereu apelurile la calm şi în ţară se instalase liniştea.

Un singur om era neliniştit: Ion Iliescu. Regelui i se trimisese vorbă să stea în banca lui, dar el, cum s-ar fi putut urca simplu pe podiumul lui Ceauşescu cu riscul de a fi mai târziu contestat? Un popor fără „luptă proletară” e o gloată incapabilă să-l iubească. Pe când poporul strâns unit în jurul unei idei, l-ar propulsa credibil şi legitim pe el in capul trebii… dacă ar da tonul la luptă!  Aşadar, spre ţinta Ceauşescu inainte:

„- A împins până la catastrofă situaţia economico-socială a ţării, tensiunea politică şi se face vinovat în ultimă instanţă de crimă odioasă… împotriva poporului. Vinovatul principal este Ceauşescu (voce din off: Aşa e!). Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier (voce din off: fără raţiune!) …fără raţiune… (voce din off: Să fie prins şi judecat!) … care nu voia să cedeze, un fanatic care stăpânea cu metode medievale această ţară şi a ajuns până în această situaţie dramatică de-a deschide foc, de-a … de-a comanda foc împotriva oamenilor acestei ţări. Şi avea neruşinarea să vorbească în numele poporului! Să vorbească în numele apărării suveranităţii şi independenţei naţionale! Cine! El? Care a pus în pericol soarta acestei ţări şi a împins în mizerie poporul acestei ţări. Şi precum vedeţi, a fugit, a fugit ca un neruşinat, când a trebuit să dea socoteală in faţa poporului. Un iresponsabil! Se fac vinovaţi şi alţii.”

 

„Rivuluţia” lui Iliescu fusese gata iar prin ultima frază, „Se fac vinovaţi şi alţii” Iliescu lăsase loc şi loc epurărilor. Şi s-au făcut iar viaţa a mers înainte. Cu toate astea, a trebuit un deceniu până când „baronoligarhia” Iliesciană să se ridice „pe cele mai înalte culmi”. În plină glorie, în anul 2004 însă, noii ciocoi ai României căzură din conducerea ţării prin aceleaşi metode „revoluţionare” model Iliescu, de îndepărtare a adversarului prin metode populiste şi diversiune. Numiţi „baroni” locali, care „au împins până la catastrofă situaţia economico-socială a ţării” în frunte cu acest Iliescu „care a pus în pericol soarta ţării împingând în mizerie poporul”, „baronoligarhia” Iliesciană pică totuşi cu greu în alegerile lui 2004.

            Ca să câştige puterea, Băsescu, noul erou luptător vajnic contra „comuniştilor lui Ceauşescu”, fu nevoit să se facă frate cu dracu! Iar pentru trecerea punţii, dracul nu fu altul decât PNL-ul „oligarhului” Patriciu ai cărui bani se duseseră spre Gioană şi nu spre el când candidase la primăria capitalei.  „Alesul bucureştenilor” devenind peste noapte alesul „poporului”, era la momentul răzbunării. „Jefuitorilor ţării” (sintagmă furată din grădina slugerului Tudor Vladimirescu) trebuia să li se dea o lecţie.

 

            Dar dacă pe vremea „baronoligarhiei” Iliesciene epurările se făceau uşor, Băsescu, noul mesia al trăitului bine în România, încercă zadarnic mai bine de doi ani să se lepede de noii ciocoi pe care-i numi strategic, „oligarhi”. Fără succes! Capitalismul prinsese coajă în România iar „petroligarhii” erau greu de îndepărtat. Lumea pragmatică a capitaliştilor are reguli matematice nu teoretic-emoţionale ca cele din politică.

Cu toate acestea, o nesperată mână de ajutor primi de la cine nici nu te-aşteptai: „baronoligarhia” PSD-istă, „rebelul” Gioană punând preşedintelui Băsescu de-o suspendare. În plasa PSD-istă mai căzură şi alţii. Într-o lună, războiul  „baronoligarhiei” unită cu „petroligarhia” fu pierdut contra preşedintelui prin referendum. Un referendum al „poporului” Băsescian, majoritatea electoratului stând acasă.

Dar nu mai contează procentele, o nouă eră ciocoiască începe: „popularoligarhia”! Va mai fi ea învinsă după clasicele metode puse în practică până acum în România?

De departe se zăreşte acum un aliat plin de populism din tălpi până-n creştet, Becali.

Dar într-un prim pas, România va scăpa de el! Pentru că alegerile pentru parlamentul european de la noi, vor duce mai întâi la becalizarea Europei!

E greu să credem că diaspora care a luptat din greu prin publicaţii reale sau virtuale şi pe forumuri pentru întărirea dreptei europene, se va abţine să nu-l sprijine şi pe Becali cum l-a sprijinit şi pe „popularul” Băsescu!

Iar cum un lacom nu se satură niciodată, unirea cu extremiştii europeni e următorul pas!

Mai mult, s-or mai găsi pe-acolo, în noile grupuri din parlamentul european şi niscaiva nuclee fascistoide infiltrate printre noii populari.

Oare, va fi departe vremea când popularii uniţi cu extremiştii, se vor trezi peste noapte că în noul câmp european a răsărit un nou Hitler?

            Războiul celor trei oligarhii din România nu poate rămâne, cu experienţa lui, fără nici un efect pe plan european!

             

 

           

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 20 mai 2007

Articol scris pentru Revista Epoca

 

 

 

 

Restartare site

 

  Alte ARTICOLE

 

Site www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro